ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 173/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 6579/2004 la Tribunalul Prahova, reclamanta SC C.C.R.R. SNC a chemat în judecată pârâta P.O.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea acesteia la prelungirea contractului de închiriere privind obiectivul B.V. În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că prelungirea contractului de închiriere din 19 iunie 1992 se impune în raport de investițiile realizate, ca urmare a actului adițional prin care la 28 iunie 1999, închirierea s-a prelungit pe o perioadă de 5 (cinci) ani. Prin sentința civilă nr. 3 din 3 ianuarie 2005, în raport de probele administrate Tribunalul Prahova, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut că, termenul de închiriere a spațiului în litigiu a expirat, pârâta refuzând închirierea unui nou contract de locațiune. Ori, acesta nu se poate încheia decât prin acordul de voință al părților, acord care nu există și nu poate fi suplinit de instanță. Împrejurarea invocată de reclamantă, cu privire la îmbunătățirile aduse imobilului închiriat, nu are relevanță în raport de obiectul cererii de chemare în judecată. Reclamanta poate solicita separat recuperarea contravalorii îmbunătățirilor. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Apelanta reclamantă, a invocat faptul că instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare, soluționând cauza în lipsa sa.

A mai invocat și încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., în sensul că în cauză nu s-a administrat un probatoriu complet. După amânarea pronunțării prin concluzii scrise, apelanta reclamantă a invocat excepția de necompetență materială a instanței în soluționarea cauzei, susținând că natura cauzei nu este comercială. Examinând sentința în raport de excepția de necompetență și de celelalte motive de apel, secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Ploiești, prin decizia nr. 120 din 19 aprilie 2005 a respins excepția invocată și apelul ca nefondat. În motivarea respingerii excepției, s-a reținut că imobilul închiriat reprezintă un fond de comerț și deci natura litigiului este una comercială, soluționat corect ca atare.

Pe fond s-a apreciat că, reclamantei nu i s-a încălcat dreptul la apărare, în cauză fiind administrate probele solicitate. Cum termenul contractului de închiriere a expirat, și pârâta proprietară a refuzat prelungirea, instanța de fond a apreciat corect, că în atare situație nu poate interveni în voința acesteia sub justificarea că reclamanta a făcut îmbunătățiri spațiului în litigiu. În termen legal împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. susținând: - instanța de apel a soluționat excepția de necompetență materială a instanței, fără să o pună în discuția părților, încălcându-se dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc.

civ.; - hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii; - s-a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil (art. 6 din C.E.D.O.). Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat și că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale aplicabile în cauză. Apelanta reclamantă nu s-a prezentat la nici unul dintre termenele de judecată. De fapt nici nu și-a motivat apelul în termenul legal. La ultimul termen, acela din 12 aprilie 2005, instanța respinge cererea de amânare solicitată de apărătorul reclamantei apelante, dar în raport de art. 156 alin. (2) a amânat pronunțarea pentru a se depune concluzii scrise la 19 aprilie 2005. Prin concluziile scrise s-a ridicat de către apelanta reclamantă excepția de necompetență materială a instanței de fond, invocându-se că litigiul nu are natură comercială.

Această excepție are caracter absolut. Este de observat că ea nu a fost ridicată în fața instanței de fond, situație în care poate fi ridicată în apel, prin cererea de apel sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare în această cale de atac sub sancțiunea decăderii, prevăzută de art. 287 alin. (2) C. proc. civ. Așa fiind este de observat că ridicarea excepției nu s-a făcut în aceste condiții legale, impuse reclamantei apelante ca parte interesată. Totuși, instanța de apel a luat-o în discuție și în aceste condiții, iar cea care putea invoca neregularitatea procesuală era pârâta menționată. Pentru aceste considerente critica nu poate fi primită. Nefondate sunt și celelalte critici. Este de observat că instanța de apel, în mod judicios a confirmat concluzia instanței de fond, în sensul că, lipsa acordului de voință al pârâtei de prelungire a contractului de închiriere nu poate fi suplinit de instanță.

Fiind un contract consensual, contractul de locațiune se încheie prin acordul părților. Ori, în cauză, la expirarea termenului, pârâta, în calitatea sa de proprietară a spațiului a refuzat acest lucru. Corect au reținut ambele instanțe, că invocarea realizării unor investiții la acest spațiu de către reclamantă, nu are relevanță juridică față de obiectul acțiunii. Pe de altă parte, instanța a soluționat în mod corect cauza și apreciind tendință de tergiversare a soluționării cauzei, a respins cererea de amânare, formulată nejustificat de avocatul reclamantei la termenul din 12 aprilie 2005, dar a amânat soluționarea cauzei, pentru a da posibilitatea apelantei să depună concluzii scrise. În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.C.R.R. SNC Ploiești împotriva deciziei nr. 120 din 19 aprilie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2006.