ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2571/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4671 din 26

noiembrie 2003 a Tribunalului Brașov, a fost admisă acțiunea reclamantei SC E.M.

SRL București și în contradictoriu cu M.B., reprezentat prin P.G., s-a

constatat că până la data pronunțării sentinței nu și-au produs efectul

rezilierii clauzele rezolutorii și privind rezilierea din contractele din 22

noiembrie 2002.

Prin aceeași sentință s-a constatat

că toate aceste contracte își produc efectele între părți până la survenirea

unei împrejurări dintre cele stipulate în cuprinsul lor, care poate avea ca

efect rezilierea sau încetarea închirierii.

Apelul declarat de pârât, prin P.G.,

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 104 din 20 aprilie

2004 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ,

iar pe fond acțiunea a fost respinsă.

În esență, instanța de apel a

reținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația plății chiriei terenurilor

pe care urmau a se amplasa panourile publicitare în termenul stipulat în art. 5.2

din contract, așa încât a devenit aplicabil pactul comisoriu de gradul IV

stipulat de părți în contract, primarul notificând reclamanta despre chiria

neachitată și rezilierea contractelor de plin drept.

În ceea ce privește achitarea

chiriei de către pârâtă ulterior notificării, precum și neobținerea

autorizației de construire, curtea de apel a reținut că reclamanta nu a

respectat cele stipulate în art. 5.1 din contracte și nici art. 6.2,

autorizațiile fiind emise abia la 6 august 2002 din culpa reclamantei.

Întrucât instanța de fond a reținut

greșit că obligația de plată a chiriei incumba numai după emiterea

autorizațiilor de construire și nu conform clauzelor contractuale (art. 5.1 și art.

6.2) instanța de apel a respins acțiunea reclamantei reținând că rezilierea

contractelor a operat de drept în temeiul pactului comisoriu de grad IV

stipulat în art. 7.2 din contracte.

Nemulțumită de această decizie

reclamanta, care și-a schimbat denumirea în SC N.O.R. SRL, conform

certificatului de înregistrare aflat la dosar recurs, a declarat recurs

solicitând modificarea deciziei din apel în sensul respingerii lui, ca

nefondat, invocându-se motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

recurenta apreciază că în mod greșit s-a reținut culpa ei în neachitarea

chiriei, deoarece această obligație îi incumba numai după data eliberării

autorizației de construire, locatorul având obligația emiterii lor în termen de

60 zile de la data încheierii contractelor, termen stipulat în art. 6.2 din

contracte, și nerespectat de pârâtă până în august 2002.

Pentru lunile ianuarie – iulie 2002,

recurenta apreciază că a operat suspendarea obligației de plată a chiriei,

pârâta fiind cea culpabilă de depășirea termenului pentru obținerea

autorizațiilor de construire.

În consecință, la 11 februarie 2003

pârâta nu avea dreptul de a rezilia contractele, instanța făcând o greșită

interpretare și aplicare a clauzelor contractuale și a dispozițiilor art. 1420

și 1421 C. civ., spațiile fiindu-i predate locatarului abia în august 2002.

Prin întâmpinare, intimatul – pârât

a invocat nulitatea recursului, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

necuprinzând și „aprecierea probelor”, iar pe fond, respingerea recursului ca

nefondat.

Asupra excepției nulității curtea

s-a pronunțat înaintea dezbaterilor asupra fondului.

Recursul este neîntemeiat pentru

considerentele ce se vor arăta:

Litigiul dintre părți a avut ca

obiect constatarea, în raport de data de 11 februarie 2003, a inexistenței

dreptului pârâtului de a rezilia contractele de închiriere menționate în

petitul acțiunii, drept analizat prin prisma îndeplinirii obligațiilor asumate

de părți prin contracte și respectării termenelor stipulate.

Așa cum recunoaște chiar reclamanta,

a fost notificată de către pârâtă încă din 18 noiembrie 2002, asupra debitului

chiriei datorate bugetului local și rezilierii contractelor, ea achitând chiria

pentru perioada 1 august – 31 decembrie 2002, abia la 13 decembrie 2002.

Potrivit celor convenite în art. 5.1

din contracte chiria trebuia achitată de recurentă începând cu data eliberării

autorizației de construire, dar nu mai târziu de 60 zile de la data semnării

contractelor, recurenta fiind obligată, conform art. 6.2 lit. e) să obțină

autorizația de construire înăuntrul acestui termen.

Neplata chiriei timp de două luni

consecutiv dă dreptul pârâtului locator să rezilieze contractele de drept, fără

somație și punere în întârziere în virtutea pactului comisoriu de gradul IV

stipulat în art. 7.1 din contracte, procedura rezilierii fiind stipulată în art.

7.2 din contracte.

Deși recurenta critică instanța de

apel pentru interpretarea acestor clauze din contracte, ce constituie legea

părților, punând în discuție curgerea termenelor și implicit obligația de plată

a chiriei și îndeplinirea obligațiilor asumate de părți, chiar ea susține și

dovedește că și-a achitat cu întârziere obligația de plată a chiriei.

Chiar și în varianta susținută de

recurentă că abia cu luna august 2002 ea datorează chirie întrucât la acea dată

a obținut autorizațiile de construire și i s-au predat spațiile, deși potrivit

contractelor trebuia să respecte cele stipulate în art. 5.1 și 6.2, a dovedit

în dosar că și-a îndeplinit această obligație abia la 13 decembrie 2002, după

ce în noiembrie fusese notificată asupra neachitării chiriei și rezilierii

contractelor, rezilierea comunicată de locator la 13 februarie 2003.

Plata făcută în decembrie, raportată

la lunile august, septembrie, octombrie și noiembrie 2002 probează împlinirea

termenului stipulat în art. 7.1 din contract care-i confereau pârâtului dreptul

de a rezilia contractele, recurenta depășind termenul de 2 luni consecutive

pentru neachitarea chiriei, chiar și în raport de luna august 2002.

În atare situație recurenta contestă

neîntemeiat dreptul pârâtului de a rezilia contractele, drept a cărui existență

a format obiectul litigiului, decizia din apel fiind apreciată de curte ca

temeinică și legală.

În consecință, recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC N.O.R. SRL București, împotriva deciziei civile nr. 104/Ap/C/2004

din 20 aprilie 2004 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 14 aprilie 2005.