ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2181/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată formulată la data de 5 decembrie 2003, astfel cum aceasta a fost

precizată ulterior, reclamantul P.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Baroul Hunedoara și Uniunea Avocaților din România, anularea avizului negativ

nr. 705 din 28 noiembrie 2003, emis de Baroul Hunedoara, precum și a deciziilor

nr. 1426 din 11 decembrie 2003 și nr. 9206 din 14 februarie 2004, emise de

Comisia Permanentă a Uniunii Avocaților din România și, respectiv, Consiliul

Uniunii Avocaților din România, privind respingerea cererii reclamantului de a

fi primit în profesia de avocat, cu scutire de examen. Totodată, reclamantul a

solicitat obligarea pârâtelor la plata de daune, în sumă de 4 milioane lei

lunar, începând cu data de 27 noiembrie 2003 și până la finalizarea procesului.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că avizul negativ nr. 705 din 28 noiembrie 2003, emis de

Baroul Hunedoara, este nelegal și abuziv, nefiind motivat în fapt și în drept,

iar în ceea ce privește cele două decizii de respingere a contestațiilor,

acestea sunt netemeinice și nelegale, întrucât reglementarea legală invocată de

pârâtă, ca temei al respingerii cererii, este, dimpotrivă, favorabilă admiterii

cererii.

Pârâtele Baroul Hunedoara și

Uniunea Avocaților din România, prin întâmpinările depuse, au solicitat

respingerea acțiunii, susținând că reclamantul nu îndeplinește condițiile

prevăzute de dispozițiile art. 28 pct. 9 din Statutul profesiei de avocat, în

sensul că acesta nu a formulat cererea cu cel puțin cinci ani anteriori

împlinirii vârstei standard de persoane în sistemul de pensii și asigurări

profesionale din care face parte. Totodată, pârâta Uniunea Avocaților din

România a invocat excepția autorității de lucru judecat, întrucât, în legătură cu

cererea formulată de reclamant, a fost pronunțată de către Curtea de Apel Alba

Iulia, sentința nr. 211 din 5 septembrie 2001, rămasă definitivă și

irevocabilă.

Inițial, acțiunea

reclamantului a fost înregistrată la Tribunalul Hunedoara, secția de contencios

administrativ, care, prin sentința nr. 276/CA din 4 februarie 2004, a declinat

competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Procedând la soluționarea în

primă instanță a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamant,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ,

prin sentința civilă nr. 96 din 26 mai 2004, a respins excepția autorității de

lucru judecat invocată de pârâta Uniunea Avocaților din România, iar pe fondul

cauzei: a admis în parte acțiunea; a dispus anularea deciziei nr. 9206 din 14

februarie 2004, a Consiliului Uniunii Avocaților din România, a deciziei nr.

1426 din 11 decembrie 2003, a Comisiei Permanente a aceleiași uniuni

profesionale, precum și a avizului nr. 705 din 28 noiembrie 2003, emis de

Baroul Hunedoara; a obligat pârâtele să emită decizia de primire a

reclamantului în profesia de avocat, cu scutire de examen; a respins, ca

nedovedit, capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de daune

materiale; a obligat pârâtele să plătească reclamantului, suma de 426.000 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată.

La pronunțarea sentinței,

instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește excepția autorității de

lucru judecat, se constată că reclamantul a mai formulat o astfel de acțiune,

la data de 21 iunie 2001, care a fost respinsă de Curtea de Apel Alba Iulia,

prin sentința nr. 211/2001, ca prematur introdusă, cu motivarea că nu au fost

epuizate căile administrativ-jurisdicționale; această sentință, prin care nu a

fost dezlegat fondul pricinii, a rămas definitivă prin decizia nr. 1845 din 21

mai 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. În

ceea ce privește fondul cauzei, instanța de fond a reținut că, deși pârâtele au

susținut că reclamantul nu îndeplinește cerințele prevăzute la art. 28 pct. 9

din Statutul profesiei de avocat, acesta, la data intrării în vigoare a

statutului, depășise vârsta standard de pensionare, fiind născut în anul 1932,

și că, în consecință, nu-i sunt aplicabile prevederile acestui articol;

reclamantul îndeplinește condiția prevăzută la art. 16 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 51/1995, privind exercitarea profesiei de avocat, pentru a fi primit

în această profesie, la cerere, cu scutire de examen.

Împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond, au declarat recurs, pârâtele Baroul Hunedoara

și Uniunea Avocaților din România, în prezent, Uniunea Națională a Barourilor

din România, invocând motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii.

În motivarea recursului

propriu, pârâtul Baroul Hunedoara a invocat excepția autorității de lucru

judecat, întrucât, în legătură cu cererea reclamantului ar exista o sentință

definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul

nr. 3429/2001.

În ceea ce privește fondul

cauzei, recurentele au susținut că cererea reclamantului a fost avizată

negativ, întrucât acesta nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 28 pct. 9

din Statutul profesiei de avocat, în sensul că nu a formulat cererea cu cel

puțin 5 ani anterior împlinirii vârstei standard de pensionare în sistemul de

pensii și asigurări sociale din care face parte; în mod greșit, instanța de

fond a apreciat că reglementarea articolului sus menționat trebuie să fie

raportată la data împlinirii vârstei standard de pensionare, în timp ce din

economia textului rezultă că această apreciere a îndeplinirii condiției se face

la momentul analizării cererii de primire în profesia de avocat, cu scutire de

examen; instanța de fond a făcut o interpretare greșită și a prevederilor art.

16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, care se referă la posibilitatea ca

persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de acest text de lege, să fie

primită în profesia de avocat, cu scutire de examen, și nu la obligativitatea

organelor competente ale acestei uniuni profesionale de a aproba primirea în

profesie; primirea în profesia de avocat se face în urma analizării

îndeplinirii condițiilor și a verificării cunoștințelor cu privire la

organizarea și exercitarea profesiei de avocat, ori, avizul negativ emis de

Baroul Hunedoara a fost dat anterior verificării cunoștințelor cu privire la

organizarea și exercitarea profesiei de avocat; nefiind parcursă procedura

verificării cunoștințelor de specialitate juridică ale petentului, instanța de

fond nu putea ca, odată cu anularea deciziei contestate, să dispună și primirea

acestuia în profesia de avocat, cu scutire de examen.

Examinând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și

cu dispozițiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., această instanță constată că recursurile sunt nefondate, atât pe

excepție, cât și pe fondul cauzei.

În ceea ce privește excepția

autorității de lucru judecat invocată de recurentul-pârât Baroul Hunedoara,

aceasta se dovedește a fi neîntemeiată, așa cum, în mod corect, a apreciat și

instanța de fond. Într-adevăr, din probatoriul aflat la dosarul cauzei, rezultă

că, la data de 21 iunie 2001, reclamantul a formulat o primă acțiune prin care

a solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei privind primirea sa în

profesia de avocat, cu scutire de examen, însă, instanța învestită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Alba Iulia, prin sentința nr. 211/2001, a

respins acțiunea, ca prematur introdusă, sentința rămânând definitivă ca urmare

a deciziei nr. 1845 din 21 mai 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție,

secția de contencios administrativ, în dosarul nr. 3884/2001.

Prin sentința menționată nu a fost

dezlegat fondul pricinii, ci s-a constatat că petentul nu a epuizat căile

administrativ-jurisdicționale prevăzute de lege, astfel că acesta, la data de 5

decembrie 2003, a formulat o nouă acțiune căreia, pentru motivele arătate, nu-i

poate fi opusă excepția autorității de lucru judecat.

Cât privește motivele de

recurs invocate pe fondul cauzei, acestea sunt neîntemeiate, după cum se va

arăta în continuare.

Potrivit reglementării art.

16 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, privind exercitarea profesiei de avocat,

dreptul de primire în profesia de avocat se obține pe baza unui examen. Alin.

(2) al aceluiași articol prevede că, la cerere, poate fi promovat în profesie,

cu scutire de examen, cel care anterior primirii în profesia de avocat, a

îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar, consilier juridic sau

jurisconsult timp de cel puțin 10 ani.

În sensul reglementării mai

sus arătate, Statutul profesiei de avocat prevede la art. 28 alin. (1) că, persoana

care îndeplinește condițiile cerute de lege, poate solicita primirea în

profesia de avocat, printr-o cerere adresată decanului baroului, în

circumscripția căruia dorește să își exercite profesia. Același articol prevede

conținutul cererii reclamantului, precum și termenul în care poate fi depusă,

deși acest termen nu constituie o condiție care să fie prevăzută de Legea nr.

51/1995.

A considera că depunerea

cererii cu cel puțin 5 ani anterior împlinirii vârstei standard de pensionare,

constituie o condiție legală pentru primirea în profesie, înseamnă a adăuga la

lege și a încălca ierarhia normelor juridice.

Intimatul reclamant a făcut

dovada depunerii întregii documentații cerute pentru primirea în profesia de

avocat, iar cererea acestuia a fost respinsă printr-o decizie motivată, doar

prin trimiterea la art. 28 pct. 9 din Statut, articol care, așa cum s-a arătat

mai sus, a adăugat la lege.

Deși recurenta-pârâtă avea

obligația să analizeze atât îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru

primirea în profesia de avocat, cu scutire de examen, cât și rezultatul

verificării cunoștințelor juridice de specialitate, aceasta nu a procedat

astfel, limitându-se doar la a aprecia că nedepunerea cererii în termenul

prevăzut la art. 28 pct. 9 din Statut, constituie un fine de neprimire a

cererii.

Prin modul în care

recurenta-pârâtă a procedat la soluționarea cererii intimatului-reclamant,

aceasta i-a încălcat un drept recunoscut de Legea nr. 51/1995, privind

organizarea și exercitarea profesiei de avocat, devenind, astfel, incidente

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ.

Față de cele arătate mai sus

și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile

urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Baroul Hunedoara și Uniunea Națională a Barourilor din România împotriva

sentinței civile nr. 96 din 26 mai 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2005.