ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 174/2006

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 614 din 19 septembrie 2005 a Tribunalului Iași pronunțată, în dosarul nr. 4813/2005, în baza dispozițiilor art. 42 raportat la art. 389 C. proc. pen., s-a dispus declinarea competenței de soluționare a prezentei contestații în anulare formulată de către condamnatul contestator G.G. în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. În baza dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, în acestea fiind inclus și onorariul avocatului desemnat din oficiu în sumă de 40 lei RON ce se va plăti Baroului de Avocați Iași din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, la data de 20 mai 2005, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, contestația în anulare formulată de condamnatul G.G., cu motivarea că în mod greșit i s-au reținut prin sentințele penale nr. 639 din 14 decembrie 2000 și nr. 435 din 11 noiembrie 1999 o stare de recidivă, deoarece infracțiunile care au fost comise în perioada minorității puteau atrage doar o antecedență penală. La termenul din data de 05 septembrie 2005, interpelat condamnatul cu privire la obiectul cererii, a precizat că a înțeles să formuleze o contestație în anulare. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că G.G.

a fost condamnat de Tribunalul Iași de trei ori, după cum urmează: - prin sentința penală nr. 334 din 02 septembrie 1999, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 362 din 08 octombrie 1999 a Curții de Apel Iași, la pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare; - prin sentința penală nr. 435 din 11 noiembrie 1999, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 94 din 23 martie 2000 a Curții de Apel Iași, la pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare; - prin sentința penală nr. 639 din 14 noiembrie 2000, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 94 din 11 ianuarie 2001 a Curții de Apel Iași, la pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare.

Ulterior prin sentința penală nr. 212 din 06 martie 2003, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 213 din 10 iunie 2003 a Curții de Apel Iași, Tribunalul Iași a dispus contopirea pedepselor aplicate prin cele trei sentințe mai sus precizate, condamnatul G.G., urmând să execute pedeapsa unică de 18 ani închisoare. Criticile formulate de contestator prin prezenta au mai fost analizate de Tribunalul Iași pe calea unei contestații la executare, când prin sentința penală nr. 81 din 07 februarie 2005, modificată prin decizia penală nr. 197/2005 a Curții de Apel Iași și menținută și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 4601 din 03 august 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus respingerea contestației pentru considerentul că înlăturarea unei cauze de agravare a pedepsei nu poate fi examinată în cadrul procedurii prevăzute de art. 460 și art. 461 C. proc.

pen., întrucât greșita reținere a stării de recidivă nu constituie o împiedicare în executarea pedepsei, nici o cauză de stingere ori micșorare a pedepsei sau incident ivit în cursul executării. În timpul soluționării, în căile de atac, a contestației la executare condamnatul a sesizat din nou tribunalul, la data de 20 mai 2005, cu prezenta contestație în anulare, solicitând înlăturarea stării de recidivă ce a fost reținută prin sentința penală nr. 435 din 11 noiembrie 1999 și prin sentința penală nr. 639 din 14 noiembrie 2000, ambele ale Tribunalului Iași. Dar potrivit dispoziției art. 389 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) – c) se introduce la instanța de recurs care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere.

În speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța de recurs care ar fi trebuit să soluționeze cauza, în eventualitatea în care se formula calea de atac a recursului. În consecință, doar această instanță este competentă să aprecieze asupra admisibilității prezentei contestații în anulare și, ulterior, și asupra temeiniciei acesteia. Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 42 raportat la art. 389 C. proc. pen., s-a dispus declinarea competenței de soluționare a prezentei contestații în anulare în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță căreia i s-a înaintat dosarul, văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen. Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 4 noiembrie 2005, sub nr. 6618/2005, având număr unic de înregistrare 21994/1/2005.

La termenul de astăzi, apărătorul contestatorului a învederat că aspectele invocate personal de contestator referitoare la recidivă nu se încadrează în cazurile prevăzute la art. 386 C. proc. pen., astfel încât lasă soluția la aprecierea instanței. Concluziile procurorului și poziția contestatorului, din faza dezbaterilor au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat G.G. în raport cu motivul invocat, Înalta Curte apreciază contestația în anulare formulată de contestator ca nefondată pentru considerentele ce se vor arăta. În conformitate cu art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Din analiza cauzei rezultă că motivul invocat de contestator referitor la greșita reținere a stării de recidivă nu se circumstanțiază cauzelor expres și limitativ prevăzute de lege stipulate în art. 386 lit. a) – d) C. proc. pen., deoarece solicitările contestatorului vizează critici verificate pe calea contestației la executare exercitată în cauză. Înalta Curte consideră că examinarea criticilor formulate de contestator în raport cu îndeplinirea condițiilor impuse de legiuitor în cadrul cazurilor de contestație în anulare prevăzute în art. 386 lit. a) – d) C. proc. pen., nu conduce la inadmisibilitatea contestației în anulare, atunci când motivele invocate nu se regăsesc în acele dispoziții, ci la analizarea pe fond a conținutului acesteia.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat G.G. împotriva deciziei penale nr. 4601 din 3 august 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 3790/2005. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 40 lei (400.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat G.G. împotriva deciziei penale nr. 4601 din 3 august 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală pronunțată în dosarul nr. 3790/2005. Obligă contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 100 lei (1.000.000 lei), din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 40 lei (400.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 ianuarie 2006.