ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 770/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

]Prin acțiunea civilă din 15 ianuarie 2003 introdusă la

Judecătoria Buftea și precizată la 30 ianuarie 2003, reclamantul M.C.I. a

chemat în judecată pe pârâta M.M. pentru darea unei hotărâri judecătorești care

să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul în

suprafață de 20.000 mp situat în comuna Voluntari, înscris în C.F. comuna

Voluntari sub nr. cadastral 3221/4 potrivit încheierii nr. 418 din 21 ianuarie

2003 a Judecătoriei Buftea.

Motivând acțiunea, reclamantul a

arătat că, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 513

din 5 iulie 2002 la Biroul notarului public A.G.S. din Buftea, pârâta a promis

că-i va vinde suprafața de 20.000 mp din terenul în suprafață totală de 60.000 mp,

asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 732

din 1 martie 2002 pronunțată de Judecătoria Buftea, contra prețului de 50.000

dolari SUA primit la data antecontractului de mai sus, obligându-se ca la data

eliberării titlului de proprietate pentru terenul arătat să se prezinte la

notarul public în vederea autentificării vânzării-cumpărării.

Contrar promisiunii astfel făcute, a

mai arătat reclamantul, pârâta nu s-a prezentat la notar după eliberarea

titlului de proprietate, astfel încât acțiunea introdusă este întemeiată,

potrivit prevederilor art. 111 C. proc. civ. și ale art. 1073 și urm. C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat

respingerea acțiunii în temeiul clauzei cuprinse în antecontract, potrivit

căreia acesta se va rezilia de drept fără vreo altă formalitate prealabilă în

cazul în care reclamantul nu-și va îndeplini obligațiile de a depune toate

diligențele pentru definitivarea litigiului dintre pârâtă și Primăria comunei

Voluntari, de a obține în cel mai scurt timp titlul de proprietate și punerea

în posesie a pârâtei pe cel mai bun amplasament din zonă pentru tot terenul de

6 ha.

A arătat pârâta că prima obligație

asumată de reclamant era lipsită de conținut, deoarece la data

antecontractului, litigiul dintre pârâtă și Primăria comunei Voluntari era

stins de la data de 28 iunie 2002 printr-o decizie a Tribunalului București,

neatacată cu recurs de primărie, iar secunda obligație nu a fost îndeplinită de

reclamant, deoarece numai pârâta a făcut toate diligențele pentru eliberarea

titlului de proprietate.

Mai mult, pârâta a susținut că

acțiunea reclamantului a fost prematur introdusă pentru că prin antecontract nu

s-a stipulat un termen al obligației pârâtei de a vinde terenul către

reclamant, iar la data acțiunii nu era încă întabulat dreptul de proprietate al

pârâtei.

Pentru toate cele arătate, pârâta a

înțeles să opună reclamantei excepția de neîndeplinire a contractului.

Pentru aceleași considerente, pârâta

a formulat cerere reconvențională, prin care a cerut rezilierea

antecontractului de vânzare-cumpărare și să se ia act de disponibilitatea sa de

a restitui prețul primit de la reclamant.

Prin încheierea nr. 2302 din 30 mai

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a strămutat judecarea

procesului la Judecătoria Ploiești, păstrând actele îndeplinite de Judecătoria

Buftea înainte de strămutare.

Prin sentința civilă nr. 6728 din 17

septembrie 2003, Judecătoria Ploiești a admis acțiunea principală, a anulat ca

netimbrată cererea reconvențională, a constatat valabilitatea convenției

intervenite între părți la data de 5 iunie 2002, a dispus că hotărârea

pronunțată ține loc de act de vânzare-cumpărare și a obligat pe pârâtă să

plătească reclamantului suma de 105.153.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

În privința obligațiilor asumate de

reclamant prin antecontract, judecătoria a constatat că prima din ele se

referea doar la diligențele acestuia în vederea nerecurării deciziei civile nr.

1312 din 28 iunie 2003 a Tribunalului București, cunoscută părților la data

convenției, ceea ce s-a și întâmplat, acea decizie rămânând irevocabilă la 10

septembrie 2002, astfel că nu se poate reține lipsa de conținut a obligației,

iar referitor la secunda obligație, instanța de fond a făcut analiza

înscrisurilor și probei testimoniale din dosarul cauzei, concluzionând că

reclamantul a făcut demersuri pentru eliberarea titlului de proprietate și

punerea pârâtei în posesia terenului, îndeplinindu-și astfel obligația de

diligență.

Dimpotrivă, judecătoria a reținut că

pârâta a refuzat îndeplinirea obligației sale de a perfecta

vânzarea-cumpărarea, vânzând altor persoane suprafața de câte 10.000 mp din

teren.

Împotriva sentinței a declarat apel

pârâta susținând că prima instanță nu a analizat toate probele administrate, în

special răspunsurile date de reclamant la interogatoriu, a înlăturat greșit

depozițiile martorilor audiați la propunerea pârâtei și a interpretat eronat

celelalte probe, numai astfel concluzionând că pârâtul și-a îndeplinit

obligațiile de diligență asumate prin antecontract.

A cerut pârâta instanței de apel

administrarea probei cu alte înscrisuri și, eventual, reaudierea martorilor și

suplimentarea probei testimoniale.

În apel V.N. a intervenit în interes

propriu și în interesul reclamantului, declarând că înțelege să se subroge în

interesul reclamantului, de la care a cumpărat dreptul litigios obiect al

procesului.

Prin decizia nr. 404 din 18

februarie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins atât apelul,

cât și cererea de intervenție.

Cu referire la apelul declarat de

pârâtă, instanța de apel a constatat că prima instanță a cercetat toate probele

administrate, a înlăturat justificat ca nesinceră depoziția martorei F.T.,

audiată la propunerea pârâtei, care nu se coroborează cu celelalte probe,

contravenind chiar susținerilor pârâtei, că nu se impune suplimentarea în apel

a probei testimoniale și nici reaudierea martorilor întrucât pârâta nu a depus

înscrisuri contrare situației de fapt reținută de prima instanță și, în fine,

din ansamblul probelor administrate rezultă că prima instanță a stabilit corect

situația de fapt în sensul că reclamantul și-a îndeplinit obligația esențială

asumată, anume plata prețului convenit, precum și obligațiile de diligență

stipulate prin antecontract.

Pârâta M.M. a declarat recurs, cerând

casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii introduse de reclamant.

Recursul este motivat numai în fapt,

pârâta neindicând nici unul din cazurile de casare reglementate prin art. 304 C.

proc. civ.

Dezvoltând recursul, pârâta critică

în prima parte ambele hotărâri, arătând că instanțele au reținut în mod eronat

că au fost îndeplinite obligațiile esențiale ale convenției, ceea ce este

consecința neobservării faptului că prețul real este de 500.000 dolari SUA și

nu cel convenit de 50.000 dolari SUA, de altfel neserios, și care a fost

înscris ca „o așa zisă penalizare a vânzătorului dacă nu se prezenta la

perfectarea actului”, precum și a faptului că, sub aspectul obligației de

urgentare a obținerii titlului de proprietate prin depunerea de diligențe în

acest sens, instanța de fond a înlăturat în mod ocult proba esențială constând

în adresa emisă de Primăria Voluntari, prin care se atestă că reclamantul nu a

făcut nici un fel de demersuri, precum și dispoziția martorei F.T.

De asemenea, pârâta critică instanța

de apel că a menținut hotărârea primei instanțe fără a fi admis suplimentarea

probatoriului cerut prin motivarea apelului, judecând apelul la primul termen

fixat.

În a doua parte a motivelor de

recurs, pârâta impută instanței de apel că a soluționat la primul termen

cererea de suspendare a judecății formulată în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc.

civ. prin raportare la adresa emisă de Inspectoratul de Poliție Ilfov, deși

s-ar fi impus acordarea unui nou termen în scopul depunerii dovezii privind

începerea urmăririi penale împotriva reclamantului și a unor funcționari din

cadrul Primăriei Voluntari.

Cu privire la respingerea cererii de

suspendare, pârâta arată că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a

soluționat-o în acest mod.

Pentru toate cele arătate, pârâta

califică hotărârile ca fiind „grav viciate prin denaturarea conștientă a

adevărului de acțiunile materiale ale intimatului reclamant”.

Prin concluziile scrise depuse în

ședința de astăzi, pârâta a detaliat motivarea recursului și a depus mai multe

înscrisuri, între care se află și copia xerox a rechizitoriului din 10

noiembrie 2004 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea în dosarul

nr. 36/P/2004.

Examinând recursul Înalta Curte

constată cele ce succed.

In ședința publică de la 18

februarie 2004, pârâta M.M. a solicitat instanței de apel suspendarea judecării

apelului în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. cu motivarea că „în cauză se

efectuează cercetări penale cu privire la actul încheiat între părți”, iar

„pentru a face dovada celor afirmate” a cerut acordarea unui nou termen de

judecată.

Instanța de apel a respins atât

cererea de amânare, cât și cererea de suspendare a judecății, constatând

neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 244 pct. 2 C. proc. civ.

Curtea de apel a procedat legal.

Potrivit art. 244 alin. (1) pct.2 C.

proc. civ., instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală

pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce

urmează să se dea.

Motivând oral cererea de suspendare

a judecății, pârâta nu a susținut că s-ar fi dispus începerea urmăririi penale,

ci numai că este în curs o cercetare penală.

În raport de susținerile pârâtei și

de conținutul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța de apel a

respins motivat, temeinic și legal cererea de suspendare a judecății.

De altfel, nici prin înscrisul depus

în recurs nu s-a făcut dovada că, la data soluționării cererii de suspendare,

era începută urmărirea penală.

Nu este real nici faptul că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate, din considerentele

deciziei atacate rezultând fără echivoc că a fost examinat probatoriul în

ansamblul său, arătându-se în concret motivele pentru care instanța de apel a

calificat drept concludente și pertinente numai o parte din probele

administrate, precum și rațiunea înlăturării altei părți din acestea.

În fine, nu constituie motiv de

recurs în accepțiunea art. 304 C. proc. civ. eventuala eroare săvârșită de

instanța de apel în stabilirea situației de fapt ca urmare a unor greșeli de

interpretare a probelor în aprecierea dată conduitei reclamantului referitoare

la obligațiile de diligență asumate prin antecontract.

Distincția dintre obligațiile

determinate (de rezultat) și cele de diligență (de mijloace) se situează pe

terenul probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit constituie, ipso

facto, o dovadă a culpei debitorului, o prezumție de culpă a acestuia, pe când,

neatingerea rezultatului în cel de al doilea caz nu mai este, prin ea însăși, o

dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct

împrejurarea că debitorul nu a depus diligențele la care s-a obligat.

Așadar, constatând pe de o parte, ca

situație de fapt decurgând din aprecierea tuturor probelor administrate, că

reclamantul și-a îndeplinit obligațiile de diligență, iar pe de altă parte că

pârâta a refuzat principala sa obligație de a încheia în viitor contractul de

vânzare-cumpărare, deși terenul promis se afla în patrimoniul său și nu existau

impedimente legale pentru facerea contractului, instanța de apel a rezolvat pe

deplin legal atât acțiunea reclamantului întemeiată pe prevederile art. 1073 și

art. 1077 C. civ., cât și excepția de neexecutare opusă de pârâtă.

Pentru cele arătate, recursul este

neîntemeiat și va fi respins ca atare în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta M.M. împotriva deciziei nr. 404 din 18

februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2005.