ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4079/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului rezultă următoarele :

Prin cererea înregistrată la 13

februarie 2004 reclamantul C.D.V.R. a acționat în judecată Primăria municipiului

București și municipiul București, solicitând instanței să constate că acesta

este proprietarul subsolului format dintr-o cameră și 3 pivnițe anexe, precum

și al demisolului format din 3 camere și casa scării, aferente apartamentului

nr. 1 și să fie obligate pârâtele să lase reclamantului deplina proprietate și

posesie a acestui spațiu.

În motivarea acțiunii s-a susținut

că deși prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a stabilit că reclamantul în

calitate de succesor al autorului său C.G. este proprietarul imobilului din

București, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 fără temei legal iar

spațiul în litigiu este aferent apartamentului nr. 1 restituit prin hotărâre

judecătorească reclamantului, acesta s-a aflat în imposibilitate de a efectua

înscrierea proprietății sale în cartea funciară, deoarece nu au fost menționate

ca atare în sentința nr. 187/2000 a Tribunalului București.

Prin sentința nr. 1566 din 2 martie 2004,

Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea reclamantului C.D.V. și a

constatat că acesta este proprietarul spațiilor de la subsolul și demisolul

imobilului din București, aferente apartamentului nr. 1, marcate cu galben în

schița de plan de la dosar, formate la demisol din 3 camere și casa scării, iar

la subsol din 3 pivnițe și o cameră.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că autorul reclamantului căruia nu i-au fost incidente dispozițiunile

Decretului nr. 92/1950, făcând parte din categoriile socio-profesionale

exceptate, nu a pierdut niciodată proprietatea spațiului în discuție, acest

drept fiind transmis pe cale succesorală reclamantului.

În considerarea celor arătate mai

sus, prin sentința nr. 187 din 2 martie 2003, Tribunalul București a obligat

Consiliul General al Municipiului București să lase reclamantului C.D.V. în

deplină proprietate și posesie apartamentele 2 și 6 de la etajul I și terenul

aferent în suprafață de 253,08 mp din București, iar prin sentința nr. 111 din 10

ianuarie 1995 Judecătoria sectorului 1 București a obligat Consiliul Local al

Municipiului București și SC H.N. SA să lase aceluiași reclamant în deplină

proprietate și posesie apartamentele 3 și 4 ale aceluiași imobil precum și

dependințele aferente apartamentului nr. 3, situate la demisol. Printr-o altă

sentință nr. 11849 din 29 noiembrie 1996, aceeași judecătorie a obligat

Consiliul Local al municipiului București să lase reclamantului în deplină

proprietate și posesie o suprafață de 81,92 mp teren din București.

Judecătoria sectorului 1 București a

conchis prin sentința nr. 1564 din 2 martie 2004, că reclamantul nepierzând

proprietatea spațiilor în discuție, subsolul și demisolul, dovadă fiind

hotărârile pronunțate în precedent, acțiunea în revendicarea acestora în

contradictor cu Primăria Municipiului București este întemeiată.

Prin decizia civilă nr. 324 A din 20

mai 2004 Curtea de Apel București a admis apelul municipiului București prin

Primarul General și a schimbat sentința, în sensul respingerii acțiunii ca

neîntemeiată, pe considerentul că din procesul verbal nr. 60413/199 emis de

Comisia pentru înființarea Cărților funciare, din copia procesului verbal de înscriere

a proprietății din dosarul 60413/1940 emis de Comisia pentru înființarea

Cărților Funciare București din releveul apartamentului din planul subsolului

și demisolului, înscrisuri de care reclamantul a înțeles să se folosească în

dovedirea acțiunii, nu rezultă dreptul său de proprietate asupra spațiilor

revendicate deoarece demisolul nu se evidențiază, iar subsolul nu este individualizat

prin suprafață.

Prin decizia civilă nr. 565 A din 10

iunie 2004 Curtea de Apel București, Secția a VII-a a respins ca neîntemeiată

cererea formulată de reclamantul C.D.V.R. în temeiul art. 281

1

C.

proc. civ. prin care solicită înlăturarea dispozițiilor potrivnice din decizia

nr. 324 A/2004 a Curții de Apel București, referitoare la faptul că acesta nu a

probat dreptul de proprietate asupra spațiilor revendicate, susținerea instanței

fiind contrazisă de probele administrate.

Împotriva acestor decizii, a

declarat recurs C.D.V.R. invocând nulitățile prevăzute de art. 308 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. Recurentul arată că decizia Curții de Apel București, este lipsită

de temei legal, deoarece procesul-verbal nr. 60413/1940 și schița de plan

evidențiază și individualizează încăperile în litigiu de la subsol și demisol

cu suprafețele corespunzătoare.

De vreme ce s-a statuat cu

autoritate de lucru judecat că reclamantul este proprietarul imobilelor fiind

pus în posesie, este firesc că el deține și proprietatea subsolului și

demisolului accesorii ale apartamentului unde se găsesc dependințele

apartamentului nr. 1.

Toate încăperile de la subsol și

demisol se identifică cu încăperile existente în extrasul de C.F. nr. 60413/1940

și schița de plan existentă la dosar.

În raport de aceste probe s-a

solicitat admiterea recursului și reiterarea soluției instanței de fond prin

care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra încăperilor

de la subsol și demisol.

Recursul este fondat.

Instanța de apel a respins pe fond

acțiunea reclamantului cu motivarea potrivit căreia în procesul verbal de

înscriere a proprietății nr. 60413 din 1940 demisolul nu apare, în timp ce

subsolul nu este individualizat.

Cele reținute de instanța de apel în

motivarea deciziei sunt în contradicție cu probatoriile administrate de

reclamant și la care se face referire.

Instanța omite să observe că în

procesul verbal nr. 60413/1940 se individualizează subsolul ca de altfel întreg

imobilul, iar totalitatea încăperilor ce figurează la subsol structurează de

fapt și demisolul. În schița de plan depusă la dosar pentru documentația de

cadastru sunt menționate încăperile din procesul verbal de înscriere în C.F.

60413/1940 cu suprafața aferentă.

Prin hotărârile depuse la dosar s-a

stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamantul recurent este

proprietarul imobilului, apartamentele 1, 2, 3, 4, 6 și a dependințelor de la

subsol precum și asupra terenului în suprafață de 153,08 mp și respectiv 8l,92

mp.

Față de cele statuate prin hotărârile

judecătorești al căror suport l-au constituit aceleași acte de proprietate

folosite de reclamant în cauza de față, la care se adaugă și procesul verbal de

punere în posesie asupra imobilului, teren și construcție, apare ca non sens să

nu i se recunoască acestuia dreptul de proprietate asupra subsolului și

demisolului, unde se găsesc dependințele, așa cum se precizează prin sentința

nr. 111 din 10 ianuarie 1955 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Depozițiile martorilor, foști

chiriași se coroborează cu adresa nr. 3202/2004 emisă de Serviciul Fond Funciar

al Primăriei municipiului București din care rezultă că dependințele

apartamentelor situate la parter (a se vedea și sentința nr. 111 din 10

ianuarie 1995 și nr. 187/2000 ale Judecătoriei sector 1) se află la demisol și

subsol

Caracterul accesoriu al

dependințelor (de la subsol și demisol) față de apartamentele restituite

reclamantului, motivează suficient, prin destinația lor, recunoașterea

dreptului de proprietate al reclamantului asupra lor și aceasta cu atât mai

mult cu cât, așa cum se evidențiază în schița de plan intrarea la subsol și

demisol se face prin apartamentul nr. 1 parter. Actul de naționalizare a

imobilului nu menționează expres subsolul și demisolul deoarece încorporând

dependințele apartamentelor de la parter și intrarea făcându-se prin

apartamentul nr. 1, s-a considerat că trecerea lor în proprietatea statului s-a

făcut în virtutea raportului de accesorialitate.

Din perspectiva celor mai sus

arătate și întrucât în pronunțarea deciziilor instanța de apel a săvârșit

nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9, recursul declarat de C.D.V.R., va fi

admis. În consecință, se va respinge apelul declarat de Primăria municipiului

București și se va menține statuările sentinței civile nr. 1564 din 2 martie

2004 pronunțată de Judecătoria sectorului I București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul C.D.V.R. împotriva deciziei nr. 324/A din 20 mai 2005 a Curții de

Apel București, secția a III-a, și a deciziei nr. 565 A din 10 iunie 2004 a

aceleiași instanțe și în consecință:

Casează cele două decizii în sensul

că respinge ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului București prin

Primarul General împotriva sentinței nr. 1564 din 2 martie 2004 a Judecătoriei sectorului

1 București pe care o menține în totalitate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 mai 2005.