ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5680/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1867 din 19

decembrie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea

reclamanților C.C.E. și C.E.F. împotriva pârâților A.C. și A.A.

Pârâții au fost obligați să lase

reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul nr. 3,

situat în București, compus din: living, 3 dormitoare, cameră demisol, cameră

la etaj, cameră de serviciu, verandă, terasă, pivniță, garaj, cota de 100 mp

teren și să le plătească suma de 45.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 426 din 14 octombrie 2003 a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâții A.C. și A.A. împotriva sentinței civile nr.

1867 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Municipiului București, secția a IV-a

civilă, în contradictoriu cu reclamanții-intimați.

S-a reținut că asupra excepției

inadmisibilității acțiunii invocată și în apel, instanța de fond s-a pronunțat

corect, având în vedere că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

prin hotărâre judecătorească definitivă, intimaților-reclamanți le-a fost

retrocedat imobilul, context în care titlul lor de proprietate s-a consolidat,

statuându-se prin sentința civilă nr. 2438/1999 că sunt proprietarii tabulari

ai imobilului din litigiu.

Față de dispozițiile art. 480 C.

civ. s-a soluționat problema preferabilității unuia dintre cele două titluri de

proprietate.

Instanța nu a depășit cadrul

procesual, în sensul că s-ar fi pronunțat cu privire la cauze de nulitate a titlului

pârâților, ce nu au fost invocate, ci, dimpotrivă, în operațiunea de comparare

a titlurilor a reținut precaritatea titlului pârâților, respectiv lipsa de

vocație a acestora de a cumpăra imobilul în condițiile Legii nr. 112/1995, câtă

vreme după data de 1 ianuarie 1990 au cumpărat locuința provenind din fondul

locativ de stat.

Sesizând acest viciu al titlului

pârâților, s-a dat eficiență în cauză titlului reclamanților, care îndeplinește

condițiile de fond și de formă pentru opozabilitate și valabilitate, comparativ

cu pârâții care, pe lângă imobilul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 16307 din 9 mai 1991 au dobândit în proprietate și alte

imobile.

Împotriva acestei ultime hotărâri au

declarat recurs pârâții A.C. și A.A. , invocând motivele prevăzute de art. 304

pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se

sprijină [art. 304 pct. 7

7

alin. (1) C. proc. civ.]. În acest sens,

se învederează că nu s-a arătat în ce temei de fapt și de drept în cauză nu

sunt aplicabile dispozițiile unor legi organice și speciale (Legea nr. 10/2001

și Legea nr. 213/1998), sub incidența cărora intră titlurile și imobilul deduse

judecății.

O a doua critică se referă la

împrejurarea că hotărârea recurată cuprinde considerentele pricinii, prin

faptul că se reține lipsa vocației pârâților de a cumpăra imobilul în

condițiile Legii nr. 112/1995, aspect nesusținut nici de către reclamanți și

nedovedit.

Se mai învederează că hotărârea este

lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

deoarece obiectul și momentul formulării acestei cereri (revendicarea în anul

2002), când sunt incidente prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

și Legea nr. 10/2001, duceau la inadmisibilitatea acțiunii.

În fine, critica mai vizează

nepronunțarea instanței asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). Astfel, se arată că la

data cumpărării imobilului de către pârâți, acesta nu avea destinația de

locuință, fiind într-o avansată stare de degradare și vânzătorul nu locuia în

el, aspecte dovedite cu devizele încheiate cu ocazia efectuării lucrărilor

pentru refacerea casei și declarația autentică a unui vecin, dovezi ignorate de

către instanță.

Recursul este tardiv.

Potrivit art. 301 C. proc. civ.,

termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel, textul stabilind termenul de recurs de drept comun.

În speță, instanța de recurs reține

că hotărârea recurată a fost comunicată recurenților-pârâți la data de 9

decembrie 2003, așa cum rezultă din dovada de primire și procesul-verbal de

predare încheiat de persoana însărcinată cu înmânarea actului de procedură, cu

respectarea cerințelor art. 100 C. proc. civ. (filele 106, 107, dosar nr.

1053/2003 al Curții de Apel București).

În raport de această dată, termenul

de recurs a expirat la 25 decembrie, zi de sărbătoare legală ca și 26 decembrie

2003, astfel că prima zi lucrătoare a fost 27 decembrie 2003, dată până la care

s-a prorogat termenul de recurs. Cu toate acestea, recursul a fost expediat

prin poștă la 29 decembrie 2003, peste termenul prevăzut de lege (vezi data de

pe plicul anexat la dosarul cauzei, fila 12).

Apărarea recurenților în sensul că

perioada de după 25 decembrie 2003-până la 5 ianuarie 2004 trebuie reținută ca

perioadă cu zile libere de sărbători legale și zile libere nelucrătoare prin

compensare conform H.G. 1300 din 13 noiembrie 2003 nu poate fi reținută.

Este adevărat că 25-26 decembrie

2003 au fost zile libere ca sărbători legale, iar prin H.G. 1300 din 13

noiembrie 2003, 29, 30, 31 decembrie s-a statuat a fi zile libere nelucrătoare

prin compensare cu zilele de 22, 29 noiembrie și 13 decembrie 2003.

Pentru serviciile de poștă și

telecomunicații, ca de altfel și pentru serviciile asigurate de alte unități,

la art. 2 din hotărâre s-a stabilit să fie asigurată activitate în mod continuu

prin compensări ulterioare.

Distinct de aceasta, data de 27 decembrie

2003 a fost zi lucrătoare în afara perioadelor 25-26 și 29-31 decembrie 2003,

astfel că aceasta era ultima zi până la care recursul putea fi expediat prin

poștă, astfel că înregistrarea lui la 29 decembrie 2003 este tardivă.

Termenul de recurs este un termen de

procedură legal, imperativ (peremptoriu) și absolut, astfel încât,

nerespectarea lui atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai

exercita recursul.

În consecință, față de excepția de

tardivitate invocată de instanță din oficiu, recursul va fi respins ca tardiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca tardiv recursul declarat

de pârâții A.C. și A.A. împotriva deciziei nr. 426 din 14 octombrie 2003 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2005.