ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8193/2005

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 30 iulie 2001 T.I. a solicitat SC M. SA Brăila, prin notificare formulată în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în comuna Victoria, județul Brăila, compus din terenuri în suprafață de 2000 mp, construcții cu destinație de moară împreună cu instalațiile și utilajele aferente, preluat abuziv de către stat la 9 septembrie 1948 din proprietatea unchiului său matern P.R. Pentru eventualitatea că restituirea în natură nu este posibilă sau nu va fi aprobată, notificatorul a cerut să i se facă o ofertă de restituire în echivalent, corespunzătoare valorii bunurilor de 100 milioane lei.

Cu adresa nr. 1617 din 14 august 2001, SC M. SA a comunicat notificatorului că este o societate cu capital majoritar privat în urma cumpărării în luna iunie 2000 a 71% din acțiunile deținute de fostul F.P.S., astfel că, potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie adresată instituției care a efectuat privatizarea. La 17 octombrie 2001 T.I. s-a adresat cu notificare A.P.A.P.S., succesoarea F.P.S., solicitând despăgubiri în sumă de 500 milioane lei în echivalentul imobilului mai sus arătat. Instituția publică astfel notificată a emis decizia nr. 288 din 30 aprilie 2004, prin care a respins cererea obiect al notificării cu motivarea că solicitantul nu a depus în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului și ale calității sale de moștenitor al pretinsului fost proprietar.

Prin contestația din 7 iulie 2004, T.I. a solicitat desființarea deciziei de mai sus, care i-a fost comunicată la 16 iunie 2004, și obligarea emitentei la plata despăgubirilor cerute, cu motivarea că emitenta deciziei nu i-a solicitat completarea dosarului. Concomitent, contestatorul a depus certificatul nr. C-1046 din 22 decembrie 1993 eliberat de Arhivele Statului, care atestă actul naționalizării morii de la R.P., și certificatul de moștenitor nr. 28 din 1 martie 1985 eliberat de Notariatul de Stat Local Făurei, din care rezultă că este moștenitorul lui P.R., decedat la 1 octombrie 1984. Tribunalul Brăila, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 634 din 3 noiembrie 2004, prin care a admis contestația formulată de T.I., a desființat decizia nr. 288 din 30 aprilie 2004 emisă de A.P.A.P.S.

și a obligat A.V.A.S., succesoarea instituției emitente a deciziei desființate, să se pronunțe asupra fondului cererii obiect al notificării făcute de contestator. A.V.A.S.

a declarat apel susținând: - pe cale de excepție, că nu are calitate procesuală pasivă întrucât contestatorul trebuia să se adreseze unității deținătoare în cazul în care solicita restituirea imobilului în natură (art. 20 și art. 21-24 din Legea nr. 10/2001) sau instituției prevăzute de art. 36 din lege în cazul în care opta pentru măsura reparatorie constând în despăgubiri bănești; - pe fondul cauzei, contestatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său în sensul cerut de art. 22 din lege, certificatul emis de arhivele statului neavând valoare de act de proprietate, nici a calității sale de moștenitor, pentru că a depus certificatul de moștenitor tardiv față de data de 1 iulie 2003 stabilită prin art. 22 din lege, astfel că dovada nu mai poate fi primită nici în faza de judecată, nici a faptului că nu a primit despăgubiri în sensul art. 5 din Legea nr. 10/2001, pentru că nu a depus declarație pe propria răspundere dată în acest sens în fața notarului public, și nici a incidenței art. 27 din lege, adică a faptului că imobilul este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, pentru a se putea verifica posibilitatea restituirii în natură ca măsură care primează în raport cu celelalte măsuri reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru cele astfel susținute A.V.A.S. a solicitat schimbarea în tot a sentinței primei instanțe și respingerea contestației. Apelul astfel declarat și motivat a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 431/A din 24 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. Instanța de apel a statuat că privatizarea SC M. S.A. a fost făcută de însăși apelanta, fiind astfel incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, pentru imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, ceea ce contestatorul a și cerut, astfel că, potrivit alin. (2) al aceluiași art. 27, notificarea se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea.

Ca urmare, toate susținerile din apel sunt nefondate, iar contestatorului i se cuvin despăgubiri, care nu pot fi analizate decât în contradictoriu între solicitant și instituția publică notificată, ceea ce justifică pe deplin hotărârea pronunțată în primă instanță. A.V.A.S. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor pronunțate în cauză pentru cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat critici identice celor din motivarea apelului, reiterând practic motivele de apel ca motive de recurs, astfel că, față de redarea detaliată a motivelor de apel în prezentele considerente, nu se mai impune consemnarea pe larg a motivelor de recurs.

Recursul astfel motivat este nefondat pentru cele ce succed. 1). Așa cum corect a statuat instanța de apel, unitatea deținătoare a imobilului a fost privatizată, proces în care a fost implicată instituția publică antecesoare A.V.A.S., care cunoștea conținutul portofoliului aflat în administrarea sa, inclusiv deci a componenței patrimoniului societății privatizate. Așadar, A.V.A.S. cunoștea sau trebuie să cunoască faptul că imobilul în cauză este deținut de SC M. SA, iar în fața instanței asemenea dovadă s-a făcut prin chiar adresa trimisă contestatorului de societatea privatizată care a fost inițial notificată. Cu alte cuvinte, A.V.A.S. a cerut nejustificat contestatorului să facă dovada deținerii imobilului de către societatea comercială privatizată, negând fără temei faptul acelei dețineri.

2). În consecință, A.V.A.S. are calitate procesuală pasivă, atât pentru că i s-au cerut prin notificare măsuri reparatorii în echivalent, contestatorul conformându-se astfel prevederilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât și pentru faptul că, emițând decizia atacată în justiție pe calea contestației reglementate prin art. 31 alin. (2) din aceeași lege, A.V.A.S. a dobândit calitatea de intimată în proces. 3). Dreptul de proprietate al autorului contestatorului a fost recunoscut de stat prin procesul-verbal nr. 1504 din 9 septembrie 1948 întocmit de Primăria comunei Victoria, prin care se atestă preluarea imobilului din proprietatea lui R.P., ceea ce, în absența unor probe contrare, prezumă existența dreptului de proprietate.

Ca urmare, greșit susține recurenta că nu s-a făcut asemenea dovadă, contestând certificatul emis de arhivele statului, care în fapt atestă și el preluarea imobilului. 4). Necontestând valabilitatea certificatului de moștenitor, recurenta nu neagă calitatea contestatorului de moștenitor al defunctului proprietar deposedat de către stat, ci dorește ignorarea acestui înscris pentru faptul că a fost depus numai în faza de judecată. Practic, fără a se arăta expres, se invocă dispozițiile articolului unic alin. (2) din O.U.G. nr. 10/2003, prin care s-a dispus că în toate cazurile actele doveditoare depuse sau invocate de persoana îndreptățită ulterior datei de 1 iulie 2003 nu mai pot fi admise ca probe pentru soluționarea cauzei.

Asemenea dispoziție legală, abrogată de altfel ulterior, este însă în vădită contradicție cu dreptul la un proces echitabil prevăzut prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce face în continuare aplicabile prevederile Codului de procedură civilă în materie de administrarea probelor, de la care a tins să deroge, anume cele ale Titlului II, capitolul III, secțiunea a III-a, precum și ale art. 287 alin. (3) și art. 292 alin. (1) aplicabil în apel și ale art. 305 aplicabil în recurs. 5).Trimiterea la prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu are nici o susținere, întrucât acest text legal nu este incident în cauză, reglementând lipsa de îndreptățire la restituire sau la alte despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa care face parte integrantă din ele.

6). Pentru toate cele arătate, corect instanțele au hotărât desființarea deciziei emisă de A.V.A.S. și a obligat-o să se pronunțe asupra fondului cererii obiect al notificării, iar recursul este nefondat, urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 431/A din 24 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2005.