ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6393/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la 23 noiembrie 2000 la Judecătoria sectorului 4 București, S.V. cetățeană din Sri Lanka, cu reședința în București, a contestat hotărârea nr. 91477 /I din 12 octombrie 2000 pronunțată în temeiul Legii nr. 15/1996 de „Comisia competentă cu analizarea motivelor pentru acordarea statutului de refugiat” prin care a fost respinsă cererea sa privind recunoașterea statutului de refugiat în România, făcută în nume propriu, cât și pentru copilul său minor S.S. născut la 24 august 2000 în România.

Contestatoarea a susținut în esență că respingerea cererii sale sub cuvânt că motivele invocate pentru acordarea statutului de refugiat nu ar fi susținute ca argumente concrete și plauzibile este neîntemeiată, întrucât nu au fost avute în vedere natura motivelor invocate și imposibilitate a probatorilor, în condițiile părăsirii statului de origine pentru persecuțiile politice și urmărirea la care a fost supus soțul său, respectiv tatăl minorului S., în calitate de membru al organizației politice Libertation Tiger Of Tamil interzisă în Sri Lanka. Soluționând cauza în primă instanță Judecătoria sectorului 4 București a respins contestația ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 1090 din 29 ianuarie 2001. Hotărârea instanțe de fond a fost anulată prin decizia civilă nr. 214R din 4 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția V civilă și de contencios administrativ, care urmare a admiterii recursului și a contestației formulate de S.V.

în nume propriu și pentru fiul său minor S., a dispus în fond admiterea cererii de acordare a statutului de refugiați conform art. 2 din Legea nr. 15/1996. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a avut în vedere nevoia protejării drepturilor fundamentale ale contestatoarei și a fiului minor al acesteia, născut în România în condițiile în care întoarcerea de îndată în țara de origine aflată în stare de război civil și instabilitate politică i-ar expune primejdiei. Împotriva acestei din urmă hotărâri, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat la 5 septembrie 2002 recursul în anulare de față, în temeiul dispozițiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

Invocându-se încălcarea esențială a legii cu consecința soluționării greșite a fondului cauzei, s-a susținut pe de o parte ca declarațiile contestatoarei pe care s-a întemeiat hotărârea instanței de recurs ar fi contradictorii și neplauzibile pentru a fi reținute drept cauza a părăsirii țării de origine, pe de altă parte că la data soluționării contestației legea aplicată respectiv nr. 15/1996 nu mai era în vigoare. Recursul în anulare nu este întemeiat. În raport de data introducerii cererii pentru acordarea statului de refugiat în România, formulat la 22 septembrie 2000, precum și de data hotărârii Comisiei, aceasta fiind 12 octombrie 2000, legea aplicabilă era netăgăduit Legea nr. 15/1996, abrogată ulterior și anume la 3 noiembrie 2003, când a intrat în vigoare O.U.G.

nr. 102 din 31 august 2000 aprobată prin Legea nr. 323 din 27 iunie 2001, modificată și completată prin O.G. nr. 13 din 24 ianuarie 2002. Situația juridică dedusă judecății, născută așadar sub legea veche, este guvernată în privința fondului dreptului de Legea nr. 15/1996 conform principiului neretroactivității legii noi, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituția României și de art. 1 C. civ., cu mențiunea de altfel că legea noua se referă la reglementări de procedură. În conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 15/1996 și a prevederilor art. 1 din Convenția de la Geneva, străinului i se poate acorda la cerere statutul de refugiat și din considerente umanitare, ceea ce implica evitarea expunerii sale oricărui pericol împotriva vieții, securității personale, sănătății.

Ori tocmai la această situație ce se impune a fi prevenită ar conduce la soluția contrarie, în contextul instabilității politice din țara de origine, în care certă sau nu, pretinsa orientare ideologică a soțului intimatei care este în același timp tată al minorului născut în România, este cauza refugiului ce se cere legalizat. Cum considerentele de ordin umanitar evocate în hotărârea atacată are în vedere drepturi și libertăți fundamentale ale omului ocrotite de Constituția României în consens cu tratatele și convențiile internaționale opozabile care privesc și pe apatrizi deopotrivă, recursul în anulare se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 214/R din 4 septembrie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 17 noiembrie 2004.