ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4699/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 19 martie

2003 reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâtele SC M. SA Vaslui și SC B.

SRL Vaslui solicitând constatarea nulității absolute, în partea referitoare la

terenul intravilan în suprafață de 20 mp înscris în C.F. nr. 1250 Vaslui la nr.

cadastral 134/3;0;5 , a contractului de vânzare–cumpărare autentificat sub nr.

2144 din 14 noiembrie 2002 la Biroul notarului public S.M. din Vaslui și

radierea dreptului de proprietate înscris în aceeași carte funciară asupra terenului

de mai sus.

Motivând acțiunea, reclamantul a

susținut că, prin contractul arătat, prima pârâtă a vândut și secunda pârâtă a

cumpărat terenul proprietatea reclamantului dobândită în anul 1990 prin factură

și aviz de expediere de la fosta unitate economică IJPIPS Vaslui atestată prin

titlul de proprietate nr. 7542 din 05 decembrie 1990 emis de Administrația

Financiară Vaslui, astfel că vânzarea–cumpărarea intervenită între părți s-a

făcut în frauda dreptului său de proprietate.

Investită cu

soluționarea acțiunii, Judecătoria Vaslui a constatat că prin hotărâre

judecătorească anterioară rămasă definitivă și irevocabilă, anume sentința

civilă nr. 3312 din 7 iunie 2001 pronunțată de Judecătoria Vaslui, s-a

constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 7542 din 5 decembrie

1990 eliberat de Administrația Financiară a mun

i

cipiului Vaslui și s-a dispus radierea din cartea funciară a dreptului

de proprietate al reclamantului B.C. asupra terenului construit în suprafață de

30,01 mp, astfel că reclamantul, neavând vreun drept asupra terenului în

litigiu, nu justifică interes legitim pentru a cere constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare–cumpărare intervenit între părți.

Aceeași instanță a mai statuat că

interesul reclamantului în promovarea acțiunii de față nu este dat nici de

faptul că, prin alt proces aflat în curs de judecată, pârâta SC B. SRL a

revendicat de la reclamant terenul în litigiu.

Ca urmare, acțiunea a fost respinsă

prin sentința civilă nr. 2763 din 14 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria

Vaslui.

Prin apel reclamantul a susținut că

justifică interesul de a-și apăra dreptul de proprietate prin mijloace de drept

civil, cum este și acțiunea formulată, întrucât pe de o parte calitatea sa de

proprietar al spațiului comercial situat pe teren subzistă în temeiul facturii

și avizului de livrare, chiar dacă titlul de proprietate emis ulterior acestora

a fost constatat nul pe cale judecătorească, având beneficiul art. 46 C. com.,

iar pe de altă parte interesul este dat și de faptul că numai prin constatarea

nulității contractului exhibat drept titlu de proprietate de către SC B. SRL

poate împiedica admiterea acțiunii în revendicare a părții adverse.

Apelul astfel motivat a fost respins

ca nefondat prin decizia civilă nr. 181 din 24 februarie 2004 pronunțată de

Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Instanța de apel a statuat că

factura și dispoziția de livrare nu fac dovada dreptului de proprietate pretins

de către reclamant, iar în condițiile în care titlul de proprietate obținut la

un moment dat de către reclamant a fost declarat nul absolut prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, acesta nu deține un drept de proprietate, neavând

nici beneficiul art. 46 C. com. pentru că nulitatea titlului său a fost atrasă

de lipsa calității de proprietar a emitentului acelui titlu, astfel că

reclamantul nu mai justifică nici un interes în promovarea acțiunii și, ca

atare, nici propria calitate procesuală activă.

Reclamantul B.C. a declarat recurs

solicitând casarea hotărârilor date în cauză și trimiterea dosarului la

Judecătoria Vaslui în vederea judecării pricinii în fond.

Printr-un prim motiv de recurs,

încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se susține că atât

prima instanță, cât și instanța de apel, au încălcat competența materială de

primă instanță în materie comercială a Tribunalului Vaslui dată de dispozițiile

art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. și art. 4 C. com., dat fiind că litigiul

dedus judecății are ca obiect constatarea nulității absolute a unui act de

vânzare–cumpărare intervenit între doi comercianți (pârâtele), iar dacă

vânzarea–cumpărarea este un act de comerț, atunci și acțiunea în constatarea

nulității acestuia este de natură comercială.

Prin al doilea motiv de recurs,

încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că, deși titlul

de proprietate asupra terenului și atelierului de producție a fost constatat

nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reclamantul nu a pierdut dreptul

de proprietate asupra acelor bunuri, drept care izvorăște din factura și avizul

de expediție prin care le-a cumpărat, acte care nu au fost anulate și care sunt

perfect legale prin prisma prevederilor art. 46 C. com., astfel că justifică pe

deplin interesul de a obține constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare–cumpărare intervenit între pârâte, ceea ce îi conferă calitate

procesuală de reclamant.

Totodată, mai arată reclamantul,

interesul său legitim este consolidat și de faptul că s-a încuviințat

executarea silită în contra sa cerută de pârâta SC B. SRL având ca obiect

revendicarea terenului pe care este amplasat spațiul comercial dobândit prin

factura și avizul de expediție enunțate.

Recursul nu este întemeiat.

Deși formulat

omisso medio

,

neconstituind și motiv de apel, primul motiv de recurs va fi examinat ca

excepție de ordine publică, invocabilă pentru prima dată chiar și în recurs.

Excepția este însă nefondată.

Din analiza contractului de

vânzare–cumpărare atacat rezultă că între pârâții comercianți s-au vândut și

cumpărat mai multe construcții cu destinație comercială, precum și terenul în

litigiu aferent unei terase, nerezultând că terenul face parte din fondul

comercial al vânzătoarei sau că urma a fi înglobat în fondul de comerț al

cumpărătoarei, fiind definit distinct de celelalte imobile obiect al contractului,

ca fiind aferent unei terase cu destinație comercială.

Nefiind deci definit în mod expres

de către părțile contractante ca fond de comerț, terenului în cauză îi sunt

aplicabile, sub aspectul operațiunilor juridice, prevederile art. 1 C. com.,

potrivit cărora legile comerciale se aplică numai în comerț, iar acolo unde ele

nu dispun se aplică legislația civilă.

Așadar, litigiul dedus judecății a

fost calificat în mod corect ca fiind de natură civilă, ceea ce a atras

competența materială a instanțelor care l-au judecat.

Neîntemeiate sunt și criticile din

cel de al doilea motiv de recurs, cauza fiind legal soluționată pe cale de

excepție.

Pentru a fi parte în proces trebuie

îndeplinite cumulativ mai multe condiții, care sunt în același timp și condiții

de exercițiu ale acțiunii civile, între care se află și aceea a existenței unui

interes legitim, ocrotit juridicește, născut, actual, personal și direct.

Aceasta presupune că, în cazul

concret, reclamantul trebuie să justifice existența dreptului său de proprietate

pretins a fi lezat prin contractul intervenit între pârâte.

Ori, indiferent de înscrisurile pe

care le invocă în sprijinul dreptului său de proprietate asupra terenului

(factură și aviz de expediție), este incontestabil că, prin hotărâre judecătorească

anterioară, definitivă, irevocabilă și opozabilă, s-a constatat nu numai

nulitatea absolută a titlului de proprietate emis în beneficiul reclamantului

pe baza și ulterior facturii și avizului de expediție, ci însăși inexistența

transmisiunii dreptului de proprietate către reclamant, așa cum se arată în

considerentele acelei hotărâri judecătorești prin care este explicitat

dispozitivul ei, ceea ce a avut drept consecință dispoziția de radiere din

cartea funciară a dreptului de proprietate cu care reclamantul a fost

intabulat.

Ca urmare, pretinsul drept de

proprietate invocat de reclamant a fost negat prin hotărâre judecătorească,

astfel că acesta nu există și nu poate fi ocrotit juridicește pe calea acțiunii

civile de față, care astfel este lipsită de una din esențialele condiții de

exercițiu.

Soluționând pricina pe calea

excepției analizate, instanțele au procedat legal, recursul nefiind întemeiat.

În consecință, recursul va fi

respins ca nefondat în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Căzând astfel în pretenții,

reclamantul va fi obligat potrivit art. 274 C. proc. civ. la plata către pârâta

SC B. SRL a sumelor cheltuite de aceasta în recurs, dovedite cu înscrisurile

depuse la dosar.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei civile nr. 181 din 24 februarie

2004 a Curții de Apel Iași.

Obligă reclamantul B.C. să plătească

pârâtei SC B. SRL suma de 5.885.400 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 2 iunie 2005.