ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2757/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Ploiești, Biroul executorului judecătoresc P.C. a solicitat încuviințarea executării silite a contractului comercial din 23 ianuarie 2003, privind pe debitoarea SC J. SRL Ploiești, investit cu formulă executorie. Judecătoria Ploiești, prin încheierea din Camera de consiliu din 6 august 2004, a respins cererea privind încuviințarea executării silite formulată de creditoarea SC B.R.C. SRL București. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 2924 din 19 noiembrie 2004 a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei hotărâri creditoarea a declarat recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. și a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 372 C. proc. civ. și art. 376 C. proc. civ. și a nesocotit dispozițiile art. 1, 11, 13, 14 și 17 din Legea nr. 99/1999, contractul fiind titlu executoriu și dând dreptul creditorului garant de a executa pe debitorul său, fiind îndeplinită și cerința publicității, aspecte asupra cărora s-a pronunțat deja instanța când a investit cu formulă executorie contractul. Totodată, instanța de apel s-a pronunțat asupra ceea ce nu s-a cerut, putând face verificări doar cu privire la veridicitatea titlului, investirea cu formulă executorie și, nicidecum, cu privire la caracterul creanței de a fi certă, lichidă și exigibilă, verificare care se putea face doar în cadrul unei contestații la executare conform art. 399 și următoarele C. proc.

civ. Chiar așa fiind, trebuia constatat că, în cauză, sunt întrunite condițiile impuse de art. 379 C. proc. civ., care prevede că, este certă creanța care rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute și este lichidă când câtimea ei este determinată prin însăși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau a altor acte neautentice, fie emanate de la debitor fie recunoscute, în speță fiind vorba de facturile fiscale depuse la scadență, care fac probă conform art. 46 C. com. Recursul este nefondat. Potrivit art. 379 alin. (1) C. proc. civ., nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Creanța este certă, potrivit alin. (3) al aceluiași articol atunci când câtimea ei „rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanând de la debitor sau recunoscute de dânsul” iar alineatul ultim prevede că este lichidă creanța, atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și al altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o osebită socoteală.

În speță, s-a invocat drept titlu executoriu contractul de vânzare-cumpărare din care rezultă obligațiile generale ale părților și garantarea executării cu fondul de comerț și facturi care emană de la recurenta creditoare, dar care poartă o semnătură de primire a transportatorului mărfurilor fără a rezulta al cui delegat este în condițiile în care nu s-a aplicat nici o ștampilă, iar prin contractul sus evocat s-a prevăzut că transportul produselor se va efectua fie cu mijloacele de transport ale cumpărătorului, fie se va intermedia de către vânzător, cu facturare separată sau prin includerea în prețul de vânzare al materialelor. Prin urmare, nu se poate susține că s-a făcut proba conform art. 46 C. com., iar caracterul cert și lichid al creanței pretinse nu poate fi determinat nici pe baza contractului nici a facturilor, implicând și alte elemente de verificare care nu pot fi stabilite decât pe calea unei acțiuni de drept comun separate.

În acest context, instanța de apel a concluzionat, evocând dispozițiile art. 372 C. proc. civ. și art. 376 C. proc. civ., referitoare la titlurile executorii precum sunt și contractele de garanție reală mobiliară potrivit Legii nr. 99/1999, fără a le încălca sau nesocoti că, pentru a putea porni executarea nu este suficientă existența unui titlu executoriu, cu creditorul trebuie să-și justifice urmărirea silită prin existența unei creanțe certe, lichide și exigibile, sens în care instanța care încuviințează executarea trebuie să facă verificări, deoarece ele constituie condiții cumulative pentru pornirea executării silite, așa cum rezultă din interpretarea art. 373 și art. 379 C. proc. civ.

Nu se poate susține astfel nici că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, cu atât mai mult cu cât în cauză, cum s-a arătat, s-a investit cu formulă executorie un contract de vânzare-cumpărare, care are inserată o clauză de garanție mobiliară, dar din care nu rezultă creanța de urmărit, iar facturile nu sunt concludente sub aspectul recunoașterii lor de către intimata debitoare. Toate aceste condiții sunt premise ale declanșării executării silite asupra bunurilor în care debitoarea a garantat iar faptul că odată pornită executarea, partea are la îndemână și contestația la executare, este tocmai pentru că în caracterului cert al creanței creditorul trebuie să dovedească că debitorul îi datorează suma, iar în lipsa caracterului lichid al creanței, executarea este prematură.

Negăsind, prin urmare, nici unul din motivele de recurs invocate, ca fondat Curtea va respinge în baza art. 312 C. proc. civ., recursul ca nefondat și va menține soluția instanței de apel ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de creditoarea SC B.R.C. SRL, împotriva deciziei nr. 2924 din 19 noiembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 11 mai 2005.