ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4504/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București la 1 iulie 2003 reclamanta S.I. SRL a

chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și Trezoreria Statului sector

1 București, pentru obligarea acestora la restituirea sumei de 679.392.677 lei

reprezentând plată nedatorată.

Judecătoria sectorului 1 București

prin sentința civilă nr. 5862 din 30 septembrie 2003, a respins excepțiile

inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor iar pe fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În motivarea soluției instanța a

reținut că reclamanta a virat în contul Trezoreriei Statului suma de

679.392.677 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru intabularea în

cartea funciară a imobilului situat în sectorul 1.

Motivația reclamantei, în sensul că

- executorii bancari, prin care s-a făcut executarea silită asupra imobilului

nu pot fi asimilați executorului judecătoresc și, ca urmare, procesul verbal de

finalizare a executării silite întocmit de aceștia, nu se poate asimila cu

ordonanța de adjudecare prevăzută de art. 9 din Legea nr. 146/1997, nu a fost

primită

S-a reținut că art. 9 din Legea nr.

146/1997 nu face nici o distincție între actele întocmite de executorii bancari

și cei judecătorești, regula comună fiind că ordonanța de adjudecare se taxează

la valoare, iar scutirile invocate se referă doar la instituția A.V.A.B. și nu

la beneficiarii procedurii execuționale îndeplinite de A.V.A.B.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 178 A din 3 februarie 2004, a admis apelul

reclamantei și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea ca

inadmisibilă urmare invocării din oficiu a acestei excepții.

Pentru a pronunța această hotărâre

curtea a reținut că art. 18 din Legea nr. 146/1997 dă posibilitatea părții

nemulțumite de modalitatea de stabilire a taxei de timbru să atace măsura cu

contestație, potrivit procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 13/2000.

S-a constatat că reclamanta nu numai

că nu a contestat măsura timbrării ci a și plătit suma dispusă, cu ordinul de

plată nr. 1 din 21 martie 2002. În raport de împrejurarea că suma pretinsă

drept diferență de taxă de timbru nu se încadrează în dispozițiile art. 23 lit.

a), b) din Legea nr. 146/1997, nefiind vorba de o eroare de calcul, s-a

apreciat că acțiunea în temeiul invocat nu este admisibilă.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat în termen legal recurs, criticând soluția pentru motivele prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel s-a susținut că instanța de apel

are o motivare contradictorie de vreme ce reține că apelanta care a contestat

cuantumul timbrajului a fost totuși de acord cu acesta, achiesând la plata sa.

Recurenta sub acest aspect a precizat că s-a conformat dispozițiilor art. 20

alin. (1) din Legea nr. 146/1997 care obligă la plata anticipată a taxei de

timbru.

Sub aspectul pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ. recurenta a criticat greșita interpretare a dispozițiilor art. 23,

alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997 în sensul că acestea nu se aplică în

speță. S-a apreciat că din contră, articolul citat reglementează restituirea

taxei de timbru plătită peste cuantumul legal, fără să distingă dacă depășirea

rezultă din simpla eroare de calcul sau aplicarea greșită a textului de lege,

interesând doar consecința, existența unei plăți nedatorate. În acest sens s-au

invocat și dispozițiile art. 1092 C. civ., în raport de cuantumul legal al

taxei în discuție, stabilit de art. 9 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

În sfârșit se mai arată că potrivit

dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția Română, procedurile

administrative sunt facultative.

Recursul este nefondat și se va

respinge pentru următoarele considerente:

Reclamanta și-a întemeiat

pretențiile pe art. 1092 C. civ, O.U.G. nr. 51/1998, Legea nr. 409/2001, Legea

nr. 146/1997 și Decizia nr. 127/2003 a Curții Constituționale.

În fapt a pretins că suma achitată

de ea cu titlu de taxă judiciară de timbru, în valoare de 679.392.677 lei nu

era datorată întrucât pentru intabularea unor imobile în cartea funciară

există, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 o taxă fixă de 30.000

lei.

S-a motivat cererea de restituire pe

împrejurarea că judecătorul de carte funciară le-a pus în vedere în mod greșit

să timbreze la valoare imobilul.

Potrivit art. 1092 C. civ. orice

plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus

repetițiunii.

Instanțele au constatat în mod legal

că nu sunt întrunite în cauză dispozițiile art. 1092 C. civ. întrucât plata

efectuată de reclamantă a avut ca temei dispoziția judecătorului de carte

funciară în cererea de intabulare.

Pe cale de consecință discuția

asupra legalității plății efectuate, se mută pe tărâmul legii speciale, Legea

nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Potrivit acestei legi acțiunile și

cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de

timbru, prevăzute de lege și se taxează diferențiat după cum obiectul este sau

nu evaluabil în bani, cu excepțiile prevăzute de lege.

Reclamantei i s-a fixat o taxă de timbru

pentru o cerere de intabulare în carte funciară, taxă pe care a plătit-o cu

ordin de plată la 21 martie 2002, iar instanța, constatând îndeplinite

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, în sensul că s-a achitat taxa de

timbru de 679.392.677 lei, a pronunțat, la 25 martie 2002 încheierea nr.

3172/2002 de intabulare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui

imobil.

Legea taxelor judiciare de timbru

prevede în art. 18 că determinarea cuantumului acestora se face de către

instanța de judecată (pentru cazul ce interesează speța), iar același text

prevede la alin. (2) că împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de

timbru se poate face contestație potrivit dispozițiilor aplicabile în materia

fiscală, cu procedura prevăzută de O.U.G. nr. 13/2000, în vigoare la data

introducerii acțiunii.

Cum măsura dispusă de instanță nu a

fost contestată pe căile prevăzute expres de lege, în vigoare la data

stabilirii acesteia, este inadmisibilă o acțiune ulterioară de restituire care

se bazează pe susținerea că modalitatea de stabilire a taxei de timbru illo

tempore este nelegală, din lipsa unei contestări în condițiile prevăzute de

lege.

Sub acest aspect soluția instanței

de apel este temeinică și legală, o contestare a sumei stabilite de instanță potrivit

Legii nr. 146/1997 fiind inadmisibilă în afara cadrului legal stabilit de

această lege specială. Instanța a făcut o corectă aplicare a legii și motivarea

nu conține nici o contradicție în raport de cele mai sus arătate.

Pentru considerentele expuse se va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC S.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 178 A din 3

februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2005.