ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5079/2005

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 29 septembrie 2003 reclamantul N.P. a chemat în judecată Primăria orașului Moreni reprezentată de primar solicitând ca prin sentință să se constate dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 495 mp situat în Moreni; a arătat că acest teren a aparținut părinților săi iar el îl folosește de peste 30 de ani ca grădină, fiind alăturat celui pe care și-a edificat o casă. Judecătoria Moreni, prin sentința civilă nr. 888 din 27 octombrie 2003 a admis acțiunea, constatând că reclamantul este proprietar prin uzucapiune al terenului menționat, fiind îndeplinite toate condițiile legale în acest sens (posesie îndelungată, continuă, netulburată, pașnică și sub nume de proprietar).

Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 230 din 3 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești; a fost schimbată în totalitate sentința în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii reclamantului. Curtea de Apel a reținut că nici antecesorii reclamantului și nici pârâta nu sunt proprietarii terenului în litigiu, ci alte persoane cărora li s-a reconstituit dreptul pe cale judecătorească, astfel încât acțiunea nu poate fi primită. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul: susținând că în mod greșit a fost admis apelul declarat de pârâtă. A invocat prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și a arătat că probatoriile administrate confirmă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Recursul este întemeiat în sensul celor ce se vor arăta în continuare. Ambele instanțe, pronunțând soluții contradictorii, nu au stăruit suficient, în sensul prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru aflarea adevărului și lămurirea situației reale de fapt prin suplimentarea probatoriilor ori administrarea lor și din oficiu. Astfel, este semnificativ că, în condițiile în care dovezile sunt contradictorii și insuficient de relevante, în cauză nu s-a efectuat o expertiză tehnică topografică aptă să clarifice aspectele litigioase (s-a depus doar copia unei expertize extrajudiciare). O astfel de expertiză ar fi putut, de pildă stabili dacă cele două parcele atribuite familiei B. prin Ordinul prefectului nr. 432/2000 sunt cele ce fac obiectul cauzei.

Pe de altă parte, Curtea de Apel și-a fundamentat soluția invocând în mod repetat „decizia nr. 3781/1989 a Curții de Apel Ploiești”. Nu numai că este vorba despre o eroare evidentă (probabil materială), pentru că în 1989 în România nu existau curți de apel, dar această decizia nu a fost depusă la dosarul cauzei. Caracterul lacunar al probatoriului, lipsa de stăruință pentru aflarea adevărului conduc Înalta Curte la concluzia că recursul este admisibil în baza art. 312 alin. (4) și art. 313 C. proc. civ., casându-se decizia cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță, Curtea de Apel urmează ca, ținând seama de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., să administreze proba cu expertiză tehnică topografică și în general să completeze dovezile cu orice mijloace de probă relevante (înscrisuri, eventual cercetare locală, etc.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul N.P. împotriva deciziei nr. 230 din 3 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 10 iunie 2005.