ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1024/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin sentința civilă nr. 913 din 4 iulie 2003, Tribunalul Mehedinți a admis acțiunea formulată de reclamantul R.O.N.V., în contradictoriu cu Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin și a obligat pârâta să retrocedeze reclamantului terenul situat în Drobeta Turnu Severin, lat de 3,30 m și lung de 23,50 m, cu următoarele vecinătăți: N.- str. D., S. - bloc Ș.N., E.- proprietatea C.G., V. - domeniul public. Pentru a pronunța această hotărâre, în esență, instanța de fond a reținut că terenul care face obiectul procesului a aparținut tatălui reclamantului care, prin sentința nr. 205 din 30 noiembrie 1961 a Tribunalului Militar Craiova, a fost condamnat la 5 ani închisoare și la confiscarea întregii averi.

Acesta a fost pus în libertate la data de 14 aprilie 1964, iar în anul 1974 a răscumpărat imobilul confiscat, în condițiile Legii nr. 4/1973, însă terenul care a făcut obiectul confiscării i-a fost atribuit în folosința, fără să-i fie predat. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia penală nr. 117 din 5 martie 2003, a casat sentința nr. 205 din 30 noiembrie 1961, l-a achitat pe tatăl reclamantului și a înlăturat pedeapsa confiscării averii. Cu toate acestea primăria refuză restituirea imobilului, susținând că terenul are destinația de spațiu verde și face parte din domeniul public. S-a stabilit însă că terenul este neîntreținut, fiind depozitat moloz pe întreaga latură de est și că pe toată suprafața de teren care face obiectul procesului se află un arbust tuia și lăstari de dud.

Reține instanța, că pârâta deține bunul fără titlu, că reclamantul este îndreptățit la retrocedarea terenului pe care se află construcția răscumpărată de tatăl acestuia și că refuzul pârâtei de a restitui terenul este în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 253 din 3 octombrie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de pârâtă, reținând că susținerea apelantei privitoare la prematuritatea acțiunii este neîntemeiată, deoarece, deși reclamantul a trimis două notificări, nu s-a emis dispoziția prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001. Se mai reține, că P.U.G. nu este un act de trecere a imobilului în proprietatea statului și de includere în domeniul public, așa cum susține apelanta și că principiul instituit de Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice de aplicare a acestei legi este restituirea în natură a bunului preluat fără titlu valabil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, care, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susține că acțiunea este prematur introdusă, pentru că petentul avea dreptul să atace decizia de restituire emisă de autoritatea deținătoare, decizie care, în cauză, nu s-a emis. Arată recurenta, că termenul în care era obligată să emită dispoziția de restituire a început să curgă la data de 14 aprilie 2003, când reclamantul a atașat la dosarul intern decizia nr. 1117/2003 prin care a fost casată hotărârea de condamnare, însă la data de 21 septembrie 2003 reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești. De aceea, instanța trebuia să analizeze dacă la data introducerii acțiunii pârâta avea posibilitatea să soluționeze notificarea, raportat la faptul că soluționarea cererii de despăgubiri este de competența Comisiei de pe lângă Prefectura Mehedinți.

Recurenta susține, că a făcut dovada, cu anexa publicată în Monitorul Oficial, că terenul este cuprins în planul de urbanism, fiind trecut în domeniul public. De asemenea, a dovedit că terenul este plantat cu vegetație arboricolă, având caracterul tehnic de spațiu verde. Se mai arată, că hotărârile pronunțate în cauză nu sunt motivate în drept și că acțiunea în revendicare formulată de reclamant a fost respinsă prin decizia civilă nr. 1476/1999 a Tribunalului Mehedinți. Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente. Deși recurenta invocă art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu formulează critici care să facă posibilă încadrarea în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Criticile formulate fac posibilă încadrarea în art. 304 pct.9 C. proc.

civ., însă dispozițiile acestui text nu sunt incidente în cauză. Instanța de fond și cea de apel au reținut că terenul care face obiectul procesului, preluat de stat prin confiscarea averii autorului reclamantului, este deținut de pârâtă fără titlu legal și că nejustificat se refuză restituirea bunului. Ambele instanțe rețin că reclamantul este îndreptățit la restituire, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar cu actele depuse la dosar, s-a făcut dovada că preluarea imobilului a fost abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 și că reclamantul este îndreptățit la restituirea în natură a bunului. Imobilul a fost confiscat prin sentința nr. 205 din 30 noiembrie 1961 a Tribunalului Militar Craiova, prin care s-a reținut că autorul reclamantului a săvârșit infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale.

Din considerentele acestei hotărâri, aflate la filele 18-20 din dosarul instanței de fond, în care sunt redate declarațiile martorilor și apărările formulate de condamnat, rezultă că pedeapsa a fost una politică, deoarece condamnatul și-a exprimat opinii dizidente, manifestându-și opoziția față de sistemul comunist. Reclamantul-intimat a notificat-o pe pârâta-recurentă la data de 27 aprilie 2001, solicitând restituirea în natură a terenului. Notificarea are conținutul prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în finalul ei sunt indicate toate actele care atestă dreptul de proprietate asupra terenului, iar pârâta-recurentă nu a susținut că la notificare nu au fost anexate actele menționate de titularul cererii.

De aceea, în raport cu prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susținerea recurentei ca termenul pentru emiterea dispoziției a început să curgă la data de 14 aprilie 2003, nu este întemeiată. Textul prevede că persoana deținătoare este obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, dacă actele doveditoare a dreptului de proprietate au fost anexate la notificare. Or pârâta-recurentă nu a răspuns reclamantului în termenul de 60 zile, calculat de la data înregistrării notificării, și nici ulterior, iar faptul că la data de 21 septembrie 2001 intimatul mai formulează o cerere, nu justifică lipsa răspunsului recurentei.

În această cerere, aflată la fila 59 din dosarul instanței de fond, reclamantul arată că din atitudinea funcționarilor de la primărie se deduce refuzul restituirii în natură, situație în care este nevoit să solicite despăgubiri bănești, dar face precizarea că terenul fiind aferent casei, așa cum rezultă din actul de proprietate depus la dosarul notificării, restituirea în natură este mai avantajoasă pentru stat. Din conținutul cererii, nu rezultă că reclamantul a optat numai pentru despăgubiri bănești, cererea acestuia nu se încadra în cazurile expres prevăzute de lege în care pot fi stabilite măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, iar pârâta-recurentă nu a răspuns reclamantului nici ulterior datei de 21 septembrie 2001 când s-a înregistrat cererea.

Tăcerea pârâtei până la data de 14 august 2002 când s-a înregistrat acțiunea echivalează cu refuzul de restituire a terenului preluat abuziv, refuz care se deduce și din întâmpinarea depusă la dosarul instanței de fond, la data de 24 iunie 2003 (după efectuarea cercetării locale), în care, în principal, se susține că reclamantului nu-i poate fi retrocedat imobilul, deoarece este afectat de detalii de sistematizare. Conduita imputabilă a recurentei, care prin lipsa răspunsului la notificări a refuzat restituirea în natură a bunului, nu poate constitui o piedică pentru valorificarea de către reclamant a dreptului la restituire, recunoscut prin lege, iar refuzul de restituire poate fi cenzurat de instanță.

De aceea, în prezenta cauză, acțiunea nu este prematură, așa cum susține recurenta. Prin refuzul pârâtei-recurente de restituire a bunului s-a născut dreptul reclamantului de a cere obligarea acesteia la restituire. Neîntemeiată este și critica privitoare la imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, datorită regimului juridic al terenului. Principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv este consacrat prin art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, iar acordarea de măsuri reparatorii este prevăzută numai dacă restituirea în natură nu este posibilă nici măcar în parte. În acest sens, art. 7 alin. (2) din lege dispune „Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege”.

Or, în prezenta cauză, restituirea în natură a terenului este posibilă din punct de vedere fizic și juridic. Pe suprafața de teren care face obiectul procesului nu existau construcții, plantații sau instalații în anul 1999, când s-a soluționat acțiunea în revendicare și nu există nici în prezent. Aceste constatări sunt consemnate în expertiza întocmită la data de 15 februarie 1999, aflată la filele 44, 45 din dosarul instanței de fond, și în procesul verbal întocmit de instanță la data de 18 iunie 2003, când s-a efectuat cercetarea locală, în prezența ambelor părți. Instanța a constatat că terenul este neamenajat, fiind depozitat moloz și că pe teren se află doar un arbust tuia, un lăstar dud și o tufă de liliac.

Anexa 2, care cuprinde inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al municipiului Drobeta Turnu Severin, unde la pct. 42, este înscrisă suprafața de 52,2 ha, zone verzi în cvartale de locuințe și cartiere, nu constituie dovada că terenul care face obiectul procesului, neamenajat ca zonă verde, se include în această suprafață de teren, iar faptul că printr-o hotărâre judecătorească a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant pentru revendicarea aceleiași suprafețe de teren nu constituie un impediment pentru a se cere restituirea în condițiile Legii nr. 10/2001, deoarece art. 48 din lege dispune „Persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la intrarea în vigoare a prezentei legi li s -au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile prezentei legi”.

De aceea, terenul care face obiectul cererilor formulate de reclamant, pe care nu s-au efectuat lucrări de investiții, corect a fost restituit în natură prin hotărârea instanței de fond, păstrată de instanța de apel. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâtă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei civile nr. 253 din 3 octombrie 2003 a Curții de Apel Craiova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2005.