ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1024/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin sentința civilă nr. 913 din 4

iulie 2003, Tribunalul Mehedinți a admis acțiunea formulată de reclamantul

R.O.N.V., în contradictoriu cu Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin și a

obligat pârâta să retrocedeze reclamantului terenul situat în Drobeta Turnu

Severin, lat de 3,30 m și lung de 23,50 m, cu următoarele vecinătăți: N.- str.

D., S. - bloc Ș.N., E.- proprietatea C.G., V. - domeniul public.

Pentru a pronunța această hotărâre,

în esență, instanța de fond a reținut că terenul care face obiectul procesului

a aparținut tatălui reclamantului care, prin sentința nr. 205 din 30 noiembrie

1961 a Tribunalului Militar Craiova, a fost condamnat la 5 ani închisoare și la

confiscarea întregii averi. Acesta a fost pus în libertate la data de 14 aprilie

1964, iar în anul 1974 a răscumpărat imobilul confiscat, în condițiile Legii

nr. 4/1973, însă terenul care a făcut obiectul confiscării i-a fost atribuit în

folosința, fără să-i fie predat.

Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia penală nr. 117 din 5 martie 2003, a casat sentința nr. 205 din 30

noiembrie 1961, l-a achitat pe tatăl reclamantului și a înlăturat pedeapsa

confiscării averii. Cu toate acestea primăria refuză restituirea imobilului,

susținând că terenul are destinația de spațiu verde și face parte din domeniul

public. S-a stabilit însă că terenul este neîntreținut, fiind depozitat moloz

pe întreaga latură de est și că pe toată suprafața de teren care face obiectul

procesului se află un arbust tuia și lăstari de dud.

Reține instanța, că pârâta deține

bunul fără titlu, că reclamantul este îndreptățit la retrocedarea terenului pe

care se află construcția răscumpărată de tatăl acestuia și că refuzul pârâtei

de a restitui terenul este în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 253 din 3

octombrie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de pârâtă,

reținând că susținerea apelantei privitoare la prematuritatea acțiunii este

neîntemeiată, deoarece, deși reclamantul a trimis două notificări, nu s-a emis

dispoziția prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001. Se mai reține, că P.U.G.

nu este un act de trecere a imobilului în proprietatea statului și de includere

în domeniul public, așa cum susține apelanta și că principiul instituit de

Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice de aplicare a acestei legi este

restituirea în natură a bunului preluat fără titlu valabil.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta, care, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

susține că acțiunea este prematur introdusă, pentru că petentul avea dreptul să

atace decizia de restituire emisă de autoritatea deținătoare, decizie care, în

cauză, nu s-a emis.

Arată recurenta, că termenul în care

era obligată să emită dispoziția de restituire a început să curgă la data de 14

aprilie 2003, când reclamantul a atașat la dosarul intern decizia nr. 1117/2003

prin care a fost casată hotărârea de condamnare, însă la data de 21 septembrie

2003 reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești.

De aceea, instanța trebuia să analizeze

dacă la data introducerii acțiunii pârâta avea posibilitatea să soluționeze

notificarea, raportat la faptul că soluționarea cererii de despăgubiri este de

competența Comisiei de pe lângă Prefectura Mehedinți.

Recurenta susține, că a făcut

dovada, cu anexa publicată în Monitorul Oficial, că terenul este cuprins în

planul de urbanism, fiind trecut în domeniul public.

De asemenea, a dovedit că terenul

este plantat cu vegetație arboricolă, având caracterul tehnic de spațiu verde.

Se mai arată, că hotărârile pronunțate în cauză nu sunt motivate în drept și că

acțiunea în revendicare formulată de reclamant a fost respinsă prin decizia

civilă nr. 1476/1999 a Tribunalului Mehedinți.

Recursul va fi respins, pentru

următoarele considerente.

Deși recurenta invocă art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., nu formulează critici care să facă posibilă încadrarea în

pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Criticile formulate fac posibilă încadrarea în

art. 304 pct.9 C. proc. civ., însă dispozițiile acestui text nu sunt incidente

în cauză.

Instanța de fond și cea de apel au

reținut că terenul care face obiectul procesului, preluat de stat prin

confiscarea averii autorului reclamantului, este deținut de pârâtă fără titlu

legal și că nejustificat se refuză restituirea bunului.

Ambele instanțe rețin că reclamantul

este îndreptățit la restituire, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001,

iar cu actele depuse la dosar, s-a făcut dovada că preluarea imobilului a fost

abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 și că reclamantul

este îndreptățit la restituirea în natură a bunului.

Imobilul a fost confiscat prin

sentința nr. 205 din 30 noiembrie 1961 a Tribunalului Militar Craiova, prin

care s-a reținut că autorul reclamantului a săvârșit infracțiunea de uneltire

contra ordinii sociale.

Din considerentele acestei hotărâri,

aflate la filele 18-20 din dosarul instanței de fond, în care sunt redate

declarațiile martorilor și apărările formulate de condamnat, rezultă că

pedeapsa a fost una politică, deoarece condamnatul și-a exprimat opinii

dizidente, manifestându-și opoziția față de sistemul comunist.

Reclamantul-intimat a notificat-o pe

pârâta-recurentă la data de 27 aprilie 2001, solicitând restituirea în natură a

terenului. Notificarea are conținutul prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, în finalul ei sunt indicate toate actele care atestă dreptul de

proprietate asupra terenului, iar pârâta-recurentă nu a susținut că la

notificare nu au fost anexate actele menționate de titularul cererii.

De aceea, în raport cu prevederile

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susținerea recurentei ca termenul

pentru emiterea dispoziției a început să curgă la data de 14 aprilie 2003, nu

este întemeiată.

Textul prevede că persoana

deținătoare este obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură

în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, dacă actele

doveditoare a dreptului de proprietate au fost anexate la notificare.

Or pârâta-recurentă nu a răspuns

reclamantului în termenul de 60 zile, calculat de la data înregistrării

notificării, și nici ulterior, iar faptul că la data de 21 septembrie 2001

intimatul mai formulează o cerere, nu justifică lipsa răspunsului recurentei.

În această cerere, aflată la fila 59

din dosarul instanței de fond, reclamantul arată că din atitudinea

funcționarilor de la primărie se deduce refuzul restituirii în natură, situație

în care este nevoit să solicite despăgubiri bănești, dar face precizarea că

terenul fiind aferent casei, așa cum rezultă din actul de proprietate depus la

dosarul notificării, restituirea în natură este mai avantajoasă pentru stat.

Din conținutul cererii, nu rezultă că reclamantul a optat numai pentru

despăgubiri bănești, cererea acestuia nu se încadra în cazurile expres

prevăzute de lege în care pot fi stabilite măsuri reparatorii sub formă de

despăgubiri bănești, iar pârâta-recurentă nu a răspuns reclamantului nici

ulterior datei de 21 septembrie 2001 când s-a înregistrat cererea.

Tăcerea pârâtei până la data de 14

august 2002 când s-a înregistrat acțiunea echivalează cu refuzul de restituire

a terenului preluat abuziv, refuz care se deduce și din întâmpinarea depusă la

dosarul instanței de fond, la data de 24 iunie 2003 (după efectuarea cercetării

locale), în care, în principal, se susține că reclamantului nu-i poate fi

retrocedat imobilul, deoarece este afectat de detalii de sistematizare.

Conduita imputabilă a recurentei,

care prin lipsa răspunsului la notificări a refuzat restituirea în natură a

bunului, nu poate constitui o piedică pentru valorificarea de către reclamant a

dreptului la restituire, recunoscut prin lege, iar refuzul de restituire poate

fi cenzurat de instanță.

De aceea, în prezenta cauză,

acțiunea nu este prematură, așa cum susține recurenta. Prin refuzul

pârâtei-recurente de restituire a bunului s-a născut dreptul reclamantului de a

cere obligarea acesteia la restituire.

Neîntemeiată este și critica

privitoare la imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, datorită

regimului juridic al terenului.

Principiul restituirii în natură a

imobilelor preluate abuziv este consacrat prin art. 1, art. 7 și art. 9 din

Legea nr. 10/2001, iar acordarea de măsuri reparatorii este prevăzută numai

dacă restituirea în natură nu este posibilă nici măcar în parte.

În acest sens, art. 7 alin. (2) din

lege dispune „Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită

nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile

expres prevăzute de lege”.

Or, în prezenta cauză, restituirea

în natură a terenului este posibilă din punct de vedere fizic și juridic.

Pe suprafața de teren care face

obiectul procesului nu existau construcții, plantații sau instalații în anul

1999, când s-a soluționat acțiunea în revendicare și nu există nici în prezent.

Aceste constatări sunt consemnate în

expertiza întocmită la data de 15 februarie 1999, aflată la filele 44, 45 din

dosarul instanței de fond, și în procesul verbal întocmit de instanță la data

de 18 iunie 2003, când s-a efectuat cercetarea locală, în prezența ambelor

părți.

Instanța a constatat că terenul este

neamenajat, fiind depozitat moloz și că pe teren se află doar un arbust tuia,

un lăstar dud și o tufă de liliac.

Anexa 2, care cuprinde inventarul

bunurilor ce aparțin domeniului public al municipiului Drobeta Turnu Severin,

unde la pct. 42, este înscrisă suprafața de 52,2 ha, zone verzi în cvartale de

locuințe și cartiere, nu constituie dovada că terenul care face obiectul

procesului, neamenajat ca zonă verde, se include în această suprafață de teren,

iar faptul că printr-o hotărâre judecătorească a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamant pentru revendicarea aceleiași suprafețe de teren nu

constituie un impediment pentru a se cere restituirea în condițiile Legii nr.

10/2001, deoarece art. 48 din lege dispune „Persoanele îndreptățite, precum și

persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la intrarea în vigoare a

prezentei legi li s -au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat,

de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita,

indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent, în condițiile prezentei legi”.

De aceea, terenul care face obiectul

cererilor formulate de reclamant, pe care nu s-au efectuat lucrări de

investiții, corect a fost restituit în natură prin hotărârea instanței de fond,

păstrată de instanța de apel.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de pârâtă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta

Primăria Municipiului Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei civile nr. 253

din 3 octombrie 2003 a Curții de Apel Craiova.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 februarie 2005.