ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5997/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin notificarea nr. 116 din 2

august 2001 adresată Prefecturii județului Botoșani și Primăriei Drăgușeni

petiționarii F.I., F.C., D.L., P.V. și C.G., în calitate de moștenitori ai

defuncților F.N. și F.E., au solicitat în principal restituirea în natură a unui

teren în suprafață de 2500 mp, a unei mori situată pe teren și a utilajelor

morii, bunuri trecute în proprietatea statului în anul 1949, iar în subsidar,

pentru ipoteza că restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor bănești în sumă de 3

miliarde lei.

Cu motivarea că nu au primit răspuns

la notificări în termen legal, petiționarii de mai sus au introdus acțiune în

justiție la data de 5 noiembrie 2001 chemând în judecată unitățile notificate

și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

pârâților la restituirea în natură sau plata despăgubirilor bănești obiect al

notificărilor.

Ulterior, au fost introduse în cauză

în calitate de pârâte A.P.A.P.S. și SC M. SA Botoșani.

Prin sentința nr. 60 din 26

februarie 2003, Tribunalul Botoșani, secția civilă, a admis în parte acțiunea

față de Statul Român, a respins față de ceilalți pârâți și a obligat Statul

Român să emită în favoarea reclamanților titluri de valoare nominală folosite

exclusiv în procesul de privatizare în limita valorii de 167.048.522 lei și să

plătească reclamanților 2.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Apelurile declarate de Prefectura

județului Botoșani și de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor au fost

respinse ca nefondate prin decizia nr. 83 din 8 octombrie 2003 pronunțată de

Curtea de Apel Suceava, secția civilă.

Statul Român a declarat recurs prin D.G.F.P.

Botoșani, împuternicită în acest scop de Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând pentru cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. casarea

hotărârilor pronunțate în cauză și respingerea acțiunii reclamanților ca fiind

prematur introdusă.

În dezvoltarea recursului se arată

că instanțele au încălcat Legea nr. 10/2001 prin admiterea unei acțiuni care a

fost introdusă în justiție mai înainte ca unitățile notificate să emită actul

de dispoziție prevăzut de lege, reclamanții având acces la justiție numai pe

calea contestației împotriva actului de dispoziție, nicidecum pe calea acțiunii

directe pentru valorificarea pretențiilor supuse notificării.

De asemenea, se mai susțin că

instanțele au încălcat legea validând o expertiză (prin care s-a stabilit

valoarea imobilului) întocmită cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 105

alin. (2) și art. 208 C. proc. civ. prin faptul necomunicării raportului de

expertiză, astfel încât recurenta nu își însușește concluziile acestuia și

consideră că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată izvorâte

din onorariul expertului.

Recursul astfel motivat nu este

întemeiat și va fi respins ca nefondat în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. pentru cele ce succed.

Potrivit reglementărilor art. 23

alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 zile de

la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, iar dacă

restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul

imobilului este obligat să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire

prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.

Conform art. 31 alin. (7) din

aceeași lege, dacă persoana îndreptățită a optat pentru titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, prin hotărâre

judecătorească instanța va constata valoarea corespunzătoare stabilită prin

expertiză și va obliga Ministerul Finanțelor Publice să emită titlurile

respective.

În fine, prin art. 24 alin. (7) și

art. 31 alin. (2) legea prevede căi de atac speciale, exercitabile în anumite

termene, pentru cazurile în care unitățile notificate au făcut oferte

persoanelor îndreptățite sau în care părțile nu au convenit prin negocieri

asupra conținutului, valorii și modalităților de acordare a măsurilor

reparatorii.

Legea face însă în privința

mijloacelor de realizare a măsurilor reparatorii care ar fi la îndemâna

persoanelor îndreptățite în cazul în care unitățile notificate nu au rezolvat

cererile obiect al notificărilor în termenele obligatorii expres instituite.

Tăcerea legii nu poate fi

interpretată în sensul susținut prin prezentul recurs, potrivit căruia accesul

la justiție ar fi permis numai după emiterea deciziei sau dispoziției motivate,

chiar dacă au expirat termenele obligatorii în care acestea trebuia emise.

Aceasta pentru că rațiunea Legii nr.

10/2001, exprimată în caracterul său profund reparatoriu, este de a înlătura

prejudiciile suferite de proprietari prin abuzurile săvârșite de stat, astfel

că eventualele sale dispoziții insuficient de clare sau lacunele care nu permit

determinarea cu precizie a semnificației tăcerii trebuie interpretate numai în

favoarea persoanelor îndreptățite.

A afirma că, până la emiterea unei

decizii sau dispoziții motivate, dreptul persoanei îndreptățite este totuși

respectat, înseamnă a permite unității notificate să amâne culpabil și

nejustificat emiterea deciziei sau dispoziției.

Fără îndoială deci, atitudinea

unităților notificate în sensul eludării obligației de emitere a deciziei sau

dispoziției motivate în termenul stipulat prin lege, îndrituiește persoanele

îndreptățite de a se adresa justiției, care, legal investite fiind, au dreptul

și obligația ca, intrând în fondul pricinii și analizând raportul juridic dedus

judecății, să rezolve cererile obiect ale notificărilor.

Nu poate fi primită nici critica

referitoare la raportul de expertiză.

Lucrarea a fost depusă la dosarul

primei instanțe cu respectarea dispozițiilor art. 209 C. proc. civ., iar

reprezentantul recurentului a luat cunoștință de conținutul său la data de 12

februarie 2003, cauza fiind judecată în primă instanță la 26 februarie 2003.

Dar, esențial este că susținerile

critice vizând raportul de expertiză întocmit în primă instanță au fost

invocate pentru prima dată în recurs, nefiind și motiv de apel, fiind formulate

astfel

omisso medio

, ceea ce le face inadmisibile.

Pe cale de consecință, nu pot fi

primite nici criticile referitoare la cuprinderea onorariului pentru expert în

cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Botoșani

împotriva deciziei nr. 83 din 8 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

Suceava, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 iulie 2005.