ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1463/2006

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 60/2003,

Tribunalul Dolj a admis acțiunea introdusă de reclamantele P.I. și P.N.N.

împotriva pârâților Consiliul local al municipiului Craiova și R.A. A.D.P.F.L.

Craiova și pe cale de consecință, a dispus restituirea în natură a imobilului

situat în Craiova, constând în teren în suprafață de 57,53 mp aflat în

indiviziune, precum și parterul construcției existente pe acest teren și

pivnița de la subsol.

Sentința a fost menținută prin

decizia civilă nr. 224/2003 pronunțată de Curtea de Apel Craiova ca efect al

respingerii apelului declarat de pârâtă.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut în esență că tribunalul a stabilit în mod corect

calitatea reclamantelor de moștenitoare a fostului proprietar al imobilului în

litigiu; că acțiunea a fost introdusă în termen legal și cu respectarea

obligației de notificare a celor două pârâte și că, faptul nefinalizării

procedurii administrative nu constituie o culpă a reclamantelor care au dreptul

de a se adresa instanței.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâtele R.A. A.D.P.F.L. Craiova și Consiliul local Craiova.

Recurenta R.A. A.D.P.F.L. a criticat

hotărârea atacată pentru greșita reținere a calității sale de „unitate deținătoare”

a imobilului, deoarece dreptul real de administrare pe care îl exercită asupra

acestuia nu-i conferă atributul de dispoziție juridică. Acest atribut îl are

doar Consiliul local al municipiului Craiova căruia îi revine și obligația de

soluționare a notificărilor, astfel încât instanțele trebuiau să respingă

acțiunea față de recurenta R.A. A.D.P.F.L. pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Consiliul local Craiova a criticat

aceeași decizie pentru faptul că s-a admis acțiunea cu încălcarea regulilor de

competență generală instituite de Legea 10/2001 sub imperiul căreia a fost

introdusă, în sensul că instanțele nu puteau dispune restituirea imobilului în

lipsa deciziei ori dispoziției Primarului, ca răspuns la notificare. Instanțele

puteau obliga autoritatea locală să emită dispoziție în condițiile îndeplinirii

cerințelor prevăzute de art. 22 din Legea 10/2001, dar nu puteau dispune și

restituirea imobilului, atribut care aparține autorității administrative.

Pârâtul Consiliul local a criticat hotărârea

atacată și pentru pronunțarea acesteia cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din

Legea 10/2001 care condiționează recunoașterea dreptului autorilor oricărei

notificări, de faptul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului

pretins cât și al calității de moștenitor, numai până la data de 1 iulie 2003.

În speță, reclamantele nu au produs aceste dovezi în termenul prevăzut de lege,

astfel încât și sub aspectul fondului cauzei acțiunea lor trebuia să fie

respinsă.

Examinând recursurile formulate de

cele două pârâte prin prisma criticilor formulate se constată că sunt nefondate,

iar hotărârea atacată este legală și temeinică.

Astfel, în mod corect instanța de

apel a constatat legalitatea sentinței tribunalului, inclusiv prin prisma

reținerii calității procesuale pasive a pârâtei R.A. A.D.P.F.L. Craiova.

Această recurentă nu contestă

dreptul său de administrare asupra imobilului în litigiu, drept care-i conferă

atributul de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001.

Folosind termenul de „unitate

deținătoare” și nu de „unitate proprietară”, legea specială a stabilit unitatea

care trebuie notificată.

Cum din prevederile art. 21 alin. (4)

și art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001 rezultă obligația notificării persoanei

„deținătoare”, adică a acelei persoane care exercită fie dreptul de folosință fie

pe cel de dispoziție cu toate atributele sale, rezultă că obligația de

restituire cade în sarcina acestei unități. Legiuitorul stabilind obligația

notificării deținătorului și nu a proprietarului, a urmărit ca în situațiile în

care proprietarul nu-și exercită efectiv toate atributele dreptului său,

obligația de restituire să cadă în sarcina deținătorului cu orice titlu a

bunului.

Recurentul R.A. A.D.P.F.L. deține

imobilul în litigiu asupra căruia exercită un drept de administrare astfel

încât, în mod corect a fost reținută calitatea sa procesuală pasivă.

În ce privește criticile invocate de

Consiliul local, se constată caracterul nefondat al acestora determinat de

următoarele împrejurări:

În mod corect s-a reținut de către

ambele instanțe dreptul acestora de a dispune restituirea în natură a

imobilului chiar și în condițiile inexistenței deciziei Primarului. Aceasta,

deoarece, potrivit art. 25 din Legea 10/2001, republicată, în termen de 60 zile

de la depunerea notificării sau a actelor doveditoare, unitatea notificată este

obligată să emită o decizie sau dispoziție.

În speță, termenul legal de 60 zile,

a expirat, deși actele doveditoare ale dreptului reclamantelor, au fost depuse.

În aceste împrejurări, neemiterea

deciziei în termenul prevăzut de lege, coroborată cu atitudinea procesuală a

pârâtei echivalează cu un refuz de restituire, fapt ce conferă proprietarului

bunului dreptul de a se adresa instanței de judecată.

Dat fiind faptul că, așa cum s-a

arătat, neemiterea deciziei este echivalentul refuzului de restituire, instanța

nu are sarcina de a stabili doar obligația unității, legal investite, de a

emite decizie ori dispoziție, așa cum susține recurentul. Instanța constatând greșita

respingere a cererii adresate prin notificare, în măsura în care dreptul

pretins a fost dovedit, poate să acorde măsurile reparatorii prevăzute de lege.

Totodată, instanța de apel, în mod

corect a reținut că s-a dovedit calitatea de proprietar a autorului

reclamantelor, precum și calitatea intimatelor-reclamante de succesoare

colaterale ale aceluiași autor, în fundamentarea acțiunii de restituire în

natură, dovezi care au fost făcute în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea

10/2001.

De altfel, stabilirea prin lege a

momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana

îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează dreptul instanței

de a soluționa litigiul doar pe baza actelor depuse în etapa procedurii

administrative.

O asemenea limitare ar avea ca efect

îngrădirea accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabile,

consacrate de art. 21 din Constituția României și recunoscute părților prin

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Or, garanția oferită de art. 6 din

Convenție cuprinde atât dreptul părților de a-și susține prin probe cererile,

dar și dreptul instanței de a încuviința și administra acele dovezi pe care le

apreciază ca fiind pertinente, concludente și utile.

Pentru toate aceste considerente,

urmează ca, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de

cele două pârâte, să fie respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de

pârâtele R.A. A.D.P.F.L. Craiova și Consiliul local al municipiului Craiova

împotriva deciziei civile nr. 224 din 19 septembrie 2003 a Curții de Apel

Craiova.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 9 februarie 2006.