ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5800/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11

aprilie 2005, pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul S.N. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Timișoara, anularea dispoziției

nr. 856 din 9 martie 2005, emisă de pârât și stabilirea unor despăgubiri pentru

valoarea reală, corespunzătoare cotei de ¼ parte din imobilul situat în

Timișoara, înscris în C.F. nr. 3520 Timișoara, nr. top 3833/1 și nr. 3834/1, pe

care Statul Român a preluat-o în baza Decretului nr. 223/1974.

Acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

La termenul din 10 iunie 2005,

reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 1.4 lit. b)

din H.G. nr. 498/2003.

În motivarea excepției invocate, s-a

arătat că prevederile cuprinse în art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003, sunt

în vădită contradicție cu prevederile art. 1 alin. (2), art. 12 alin. (2), art.

19 alin. (2), art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, texte de lege ce

dau dreptul persoanei îndreptățite de a pretinde despăgubiri bănești în cazul

imobilelor trecute în proprietatea statului, chiar dacă respectiva persoană a

primit unele despăgubiri pentru imobilul preluat, dacă aceste despăgubiri nu

prezintă valoarea reală a acestuia.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 256/PI din

27 septembrie 2005, a admis excepția și a constatat că prevederile art. 1.4

lit. b) din H.G. nr. 498/2003, sunt nelegale.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003, modifică în mod esențial

Legea nr. 10/2001, în sensul că stabilește, contrar legii, pentru cazul în care

persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința

către stat, că preluarea nu este abuzivă.

Astfel, având în vedere principiul

ierarhiei actelor normative, instanța a constatat că prevederile art. 1.4 lit.

b) din H.G. nr. 498/2003 sunt nelegale, în raport cu prevederile Legii nr.

10/2001.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâtul Primarul municipiului Timișoara, susținând că prin

H.G. nr. 498/2003 nu se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui

interes legitim, ci prin această hotărâre se are în vedere organizarea

executării legilor, adică se detaliază legea, se stabilește întreg cadrul care

privește aplicarea legii.

A mai susținut recurentul că,

întrucât Constituția nu a delimitat domeniul legislativ, de cel al hotărârilor

Guvernului, iar pe de altă parte, potrivit art. 107 alin. (2) din Constituție,

„hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor”, domeniul

hotărârilor este dependent de domeniul legilor.

Totdeauna, legea trebuie să

preexiste hotărârii, iar H.G. nr. 498/2003 nu preexistă Legii nr. 10/2001,

astfel că nu aduce atingere unui drept recunoscut de legea menționată sau unui

interes legitim, ci își are izvorul și temeiul într-o reglementare stabilită

prin lege.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin.

(1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, în sensul legii, prin imobile preluate în

mod abuziv se înțelege și „orice alte imobile preluate de stat cu titlu

valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998”.

Legea nr. 213/1998, în art. 6 alin.

(1), menționează că fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau al

unităților administrativ-teritoriale, și bunurile dobândite de stat, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

Statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat.

H.G. nr. 498/2003, pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 1.4 lit. b), referitor

la Decretul nr. 223/1974, face distincția între cazul trecerii imobilului,

fără plată, în proprietatea Statului, cu titlu de sancțiune pentru cei care au

plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au

înapoiat la expirarea termenului stabilit și cazul în care persoana a făcut

cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat.

Pentru cel de-al doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei persoanei

era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a

fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având

vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul, înainte de

formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara. În acest caz, soluția

administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită, va fi

respingerea motivată a cererii”.

În conformitate cu dispozițiile art.

2 din Decretul nr. 223/1974, „persoanele care au făcut cerere de plecare

definitivă din țară, sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării,

construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România.

Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata

stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973”.

Art. 5 din același Decret nr.

223/1974 prevedea că „actele juridice încheiate în scopul eludării prevederilor

acestui decret sunt nule de drept”.

Acest act normativ a fost abrogat

prin Decretul - lege nr. 9/1989, în scopul înlăturării imediate a unor reglementări

care, prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii

materiale și morale, intereselor legitime ale cetățenilor și desfășurării unor

relații normale cu celelalte state.

Din analizarea dispozițiilor art. 2

și 5 din Decretul nr. 223/1974 rezultă că în situația în care o persoană fizică

părăsea definitiv țara, locuința proprietate personală trebuia înstrăinată

numai statului, prețul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din Legea nr.

4/1973. Era exclusă posibilitatea vânzării către o terță persoană, întrucât o

astfel de vânzare era apreciată ca fiind făcută în scopul eludării legii și era

considerată nulă de drept, consecința fiind tot preluarea de către stat. Plata

stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcției și nu-l îndestula

în mod just pe proprietar.

Față de aceste prevederi ale

Decretului nr. 223/1974, dispozițiile pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate

prin H.G. nr. 498/2003, sunt nereale, schimbând, prin interpretare,

dispozițiile Decretului nr. 223/1974. Conduita persoanei era stabilită

imperativ de Decretul nr. 223/1974, care încălca principiul constituțional al

ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar de către Constituția din

anul 1965, în art. 36.

Ca urmare, actul de înstrăinare

către stat a imobilului, în situația prevăzută de art. 2 din Decretul nr.

223/1974, circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr.

10/2001, cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Față de aceste dispoziții legale,

pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003 sunt nelegale. Ele

contravin și dispozițiilor art. 41 și 135 din Constituția României, precum și

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994.

Instanța de fond, admițând excepția

de nelegalitate invocată, a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, întrucât

persoana care formula cerere de părăsire definitivă a țării, înainte de anul

1990, nu avea opțiuni privind înstrăinarea locuinței proprietate personală,

fiind obligată să se supună dispozițiilor Decretului nr. 223/1974. Persoana în

cauză nu era corespunzător îndestulată prin prețul calculat de stat, care era

inferior valorii reale a bunului. Persoana respectivă nu putea să înstrăineze

imobilul, anterior formalizării intenției de a părăsit definitiv țara, întrucât

actul de înstrăinare era nul de drept.

Pentru considerentele expuse, Curtea

constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins ca atare, în cauză

neexistând motive de casare de ordine publică, în conformitate cu dispozițiile

art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Primarul municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 256/PI din 27 septembrie

2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 decembrie 2005.