ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 755/2006
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 755/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Deliberând asupra recursului de față
constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 24 septembrie 2001
reclamanta R.C.T. a chemat în judecată pe pârâta S.N.I.F. Buzău pentru
obligarea acesteia să soluționeze în conformitate cu Legea nr. 10/2001,
notificarea nr. 1403 din 12 martie 2001 depusă de ea prin executorul
judecătoresc pentru revendicarea imobilului situat în sat Aldeni comuna
Cernătești județul Buzău (casă de locuit cu anexe gospodărești așezate pe 9000
mp și 31 ha teren agricol). Bunul revendicat a fost proprietatea tatălui său,
cumpărat în 1933 și a fost trecut în proprietatea Centrului de Combatere a
Eroziunii Solului Aldeni, prin Ordinul nr. 712/1956 al Ministerului
Agriculturii. În urma unui proces soluționat în 1966 reclamanta a obținut casa,
terenul rămânând în continuare în administrarea S.N.I.F. Buzău care deși
notificată nu i-a dat nici un răspuns.
Reclamanta
a solicitat restituirea în natură a bunului iar pentru terenul ocupat de sediul
de S.N.I.F. Buzău și pentru construcțiile demolate a cerut despăgubiri bănești.
Tribunalul
Buzău prin sentința civilă nr. 497 din 4 noiembrie 2002 a admis în parte
acțiunea, a obligat pârâta să restituie reclamantei în natură 1400 mp teren
curți și clădiri situate în sat Aldeni comuna Cernătești conform variantei a II
a raportului de expertiză (conform completărilor), întocmit de B.O.
Prin
aceeași hotărâre a fost obligată pârâta să o despăgubească pe reclamantă pentru
suprafața de teren arabil (ocupat de pepiniera pomicolă) care nu se poate
restitui în natură, conform variantei a II-a din aceeași expertiză, cu suma de
23.397.660 lei care va fi actualizată după îndeplinirea procedurii prevăzută de
art. 36 din Legea nr. 10/2001.
În
motivarea acestei hotărâri instanța a reținut următoarele: reclamanta este
fiica lui S.G. proprietarul, la data preluării, al imobilelor solicitate, o
casă de locuit și anexe pe o suprafață de teren de 9000 mp precum și un teren
agricol de 31 ha. Construcțiile au fost demolate și pe teren a fost ridicată
ulterior o nouă clădire care este actualul sediu al S.N.Î.F. din satul Aldeni.
Pentru
terenul ocupat în modalitatea arătată, s-a constatat dreptul reclamantei la
despăgubiri bănești în cuantumul stabilit prin expertiza necontestată
(respectiv suprafața de 3333 mp).
S-a
constatat totodată că reclamanta este îndreptățită să primească în natură
terenul liber individualizat în varianta a II-a a expertizei.
Curtea
de Apel Ploiești prin decizia nr. 65 din 25 martie 2003 a respins ca nefondat
apelul declarat împotriva sentinței Tribunalului de către reclamantă și a admis
apelul declarat de către pârâta S.N.Î.F., sucursala Buzău, schimbând în parte
sentința atacată, în sensul că a fost obligată S.N.Î.F. să restituie
reclamantei suprafața de 850 mp teren arabil din comuna Cernătești, sat Albeni,
situat în spatele terenului de 1400 mp curți și clădiri, și nu 8667 mp la cât
fusese obligată intimata pârâtă să restituie reclamantei.
Instanța
de apel a reținut că este neîntemeiată critica reclamantei în sensul că
instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind acordarea de
despăgubiri bănești pentru terenul ocupat de pârâți și pentru construcțiile
demolate întrucât această omisiune se putea remedia prin mecanismul instituit
de art. 281
2
C. proc. civ. S-a mai reținut că de altfel pretențiile
reclamantei sub acest aspect, nu au fost dovedite.
Apelul
pârâtei a fost primit numai sub aspectul obligării sale la restituirea în
natură a terenului agricol extravilan situat în spatele curții care măsoară în
prezent numai 7817 mp (prin deducerea din suprafața pretinsă de pârâții 8667
mp, a unei porțiuni de 850 mp care a devenit între timp intravilan).
S-a
apreciat că potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu
intră în reglementarea acestei legi terenurile al căror regim juridic este
reglementat de Legea nr. 18/1991 și de Legea nr. 1/2000 și care au fost
revendicate în temeiul acestor dispoziții legale. Ca atare, în raport de aceste
dispoziții imperative ale legii instanța a considerat fără relevanță acordul
pârâtei, în notele scrise depuse la dosar pentru restituirea către reclamantă a
acestor terenuri și nici împrejurarea că terenul nu a fost luat în calcul în
cadrul reconstituirii solicitate în baza Legii nr. 1/ 2000 deoarece se afla în
administrarea S.N.I.F. Buzău.
Împotriva
acestei hotărâri reclamanta a declarat recurs criticând soluția în temeiul art.
304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
În
fapt recurenta a arătat că instanța a aplicat greșit dispozițiile procedurale
când a apreciat că nepronunțarea asupra unui capăt de cerere este o simplă
omisiune care pute fi îndreptată prin aplicarea art. 281
2
C. proc.
civ. În realitate nu este vorba de o simplă omisiune ci de o greșeală de
judecată și că oricum nesolicitarea îndreptării deciziei în temeiul art. 281
2
nu înlătură posibilitatea formulării unui apel bazat pe acest motiv.
S-a
mai criticat soluția pentru neluarea în considerare a probelor administrate în
susținerea acestui capăt de cerere. La dosar există înscrisuri care dovedesc
terenul pretins precum și expertiza A.M. de evaluare a unui teren care există
faptic dar care nu se poate restituirea în natură.
Aceeași
tăcere a păstrat-o instanța și în legătură cu probele administrate în
susținerea pretențiilor privind clădirile demolate.
S-a
mai criticat faptul că instanța a făcut o greșită interpretare a legii când a
considerat că suprafața de teren din spatele curții nu se poate restitui decât
în temeiul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și Legii nr. 1/2000 făcând
astfel o greșită interpretare a actelor emanând de la organele abilitate de
reglementările funciare să rezolve pretențiile întemeiate pe respectivele
dispoziții. S-a arătat astfel că din adresa nr. 444 din 12 februarie 2003
eliberată de Primăria comunei Cernătești a rezultat că suprafața de teren în
litigiu nu face obiectul Legii nr. 1/2000 sau altă dispoziție specială din
materia dreptului funciar.
Recursul
este fondat și se va admite pentru considerentele ce urmează.
Textul
art. 282
2
C. proc. civ., pentru situația în care instanța a omis să
se pronunțe asupra un capăt de cere principal sau accesoriu sau a unei cereri
conexe sau incidente, dă posibilitatea părții să ceară completarea hotărârii.
Redactarea
textului este făcută în modalitatea supletivă „se poate cere completarea”, ceea
ce înseamnă că partea beneficiază sau nu de o alegere și nu i se impune
obligația să acționeze numai în acest temei pentru remedierea omisiunilor
produse.
Dacă
partea alege, pentru îndreptarea omisiunilor, calea de atac prevăzută de lege
și nu procedura deschisă de art. 281
2
C. proc. civ., nu înseamnă că
instanța de control judiciar nu este obligată să analizeze și să se pronunțe cu
privire la acel motiv.
S-ar
putea opune un asemenea beneficiu de discuțiune numai în situația în care
reglementarea specială ar fi obligatorie și imperativă și nu supletivă cum este
în exemplul de speță.
O
altă interpretare conduce în mod inevitabil la încălcarea dispozițiilor
imperative ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ. „instanța va verifica în
limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de
către prima instanță”, ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.: „în toate cazurile
judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății” și
echivalează practic cu o denegare de dreptate care îi este prohibită
judecătorului în termenii art. 3 C. civ.
Întemeiate
sunt și criticile referitoare la necercetarea unei probe administrate,
hotărâtoare asupra dezlegării pricinii. Într-adevăr instanța nu s-a preocupat
de stabilirea situației curente a terenului revendicat. S-a considerat, că
acestui teren pretins în petitul acțiunii nu-i sunt aplicabile dispozițiile
Legii nr. 10/2001 el făcând deja obiect de revendicare în temeiul legilor
fondului funciar. Instanța nu a stabilit ce se întâmplă cu o parte din teren
care nu a fost luat în discuție nici în procedura legilor funciare așa cum
rezultă din documentul existent la fila 26 în dosarul curții de apel (adresa
nr. 444 din 12 februarie 2003). Sub acest aspect s-a procedat la o analiză suma
când s-a statuat că pentru teren nu se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pentru
considerentele arătate se constată întemeiat recursul reclamantei și văzând și
dispozițiile art. 312 C. proc. civ. acesta se va admite, se va casa în parte
decizia nr. 65/2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, numai în ce
privește soluția dată apelului reclamantei. Se va trimite cauza spre
rejudecarea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 497
din 4 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău aceleiași instanța, care va analiza
apelul sub aspectul motivelor arătate în cerere de investire a instanței de
control judiciar și va avea în vedere și criticile din recurs arătate mai sus
și reținute ca fiind întemeiate.
Celelalte
dispoziții ale deciziei nr. 65/2003 urmează a fi menținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de
reclamanta R.C.T. împotriva deciziei nr. 65 din 25 martie 2003 a Curții de Apel
Ploiești, secția civilă.
Casează în parte decizia și trimite
cauza spre rejudecarea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței
civile nr. 497 din 4 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău.
Menține celelalte dispoziții ale
deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2006.