ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 03.02.2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2004

HOTĂRÂRE
03.02.2004
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 801/2002,

reclamanții B.R. și V.C. au chemat în judecată pârâta S.C. E. S.A., sucursala D.F.E.E.

Buzău, pentru a fi obligată să le restituie în natură un imobil, compus din

casă de locuit și terenul aferent, în suprafață de 1000 mp situat în satul

Joseni.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe Legea nr. 10/2001,

reclamanții au arătat că defuncții lor părinți V.B. și A. au deținut în

proprietate imobilele în litigiu în baza actului dotal transcris sub nr. 7452/1927,

extinzând ulterior construcția prin amenajarea unor dependințe și anexe

gospodărești, respectiv grajd pentru animale, cotețe păsări, magazie cereale,

cramă, pivniță, bucătărie de vară.

Atât imobilul, cât și restul bunurilor mobile

existente în gospodărie au fost preluate în mod abuziv de stat la 6 martie 1949,

iar părinții deportați; în prezent imobilul este deținut de pârâtă, care

utilizează construcția cu destinația de birouri.

Reclamanții au mai arătat că, deși au notificat

pârâta în termen legal, solicitând restituirea în natură, aceasta nu a emis o

decizie motivată în sensul admiterii sau respingerii cererii.

Ulterior, întrucât instanța a pus în vedere

pârâtei să se pronunțe prin decizie motivată, aceasta a emis decizia nr. 600

din 18 martie 2002, prin care a oferit despăgubiri în sumă de 600 USD pentru

teren, reținând că imobilul, construcție a devenit prin transformări unul nou,

iar măsurile reparatorii prin echivalent pentru construcțiile demolate cad în

sarcina Prefecturii județului Buzău.

În acest context, reclamanții și-au precizat

cererea, în sensul că au solicitat anularea deciziei nr. 600/2002 emisă de

pârâtă și obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului, casă și

teren.

Prin sentința civilă nr. 451 din 15 octombrie 2002,

Tribunalul Buzău a admis ca întemeiată contestația reclamanților, a anulat

decizia atacată, obligând pârâta să restituie reclamanților în natură

construcția compusă din patru încăperi, două holuri și o magazie din paiantă,

precum și terenul aferent în suprafață de 1.307,95 mp.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a

reținut că imobilul, de care autorii reclamanților fuseseră deposedați în baza Decretului

nr. 83/1949 și apoi fusese transmis cu plată din administrarea Primăriei

comunei Berca în administrarea pârâtei, prin decizia nr. 97/1991 a Prefecturii județului

Buzău, poate fi restituit în natură, deoarece nu se încadrează în prevederile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, adică el nu a fost transformat încât să

devină unul nou, în raport cu cel preluat în mod abuziv.

Pârâta a declarat apel împotriva sentinței, iar

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 20 din 14 februarie

2003, l-a respins ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că, în speță, nu sunt

incidente dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, pentru că

imobilul nu a fost transformat într-un imobil nou, iar pârâta nu a formulat

cerere reconvențională pentru a fi despăgubită, eventualele pretenții aceasta

putând să le valorifice printr-un proces separat.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei

decizii, susținând, în esență, că, în speță trebuie făcută aplicarea art. 46

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că actul de înstrăinare a

imobilului este valabil, fiind încheiat cu respectarea legilor în vigoare la

data înstrăinării, că nu este lovit de nulitate, fiind încheiat cu bună

credință, că instanțele ar fi trebuit să facă aplicarea art. 27 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, caz în care măsurile reparatorii prin echivalent sunt cele

prevăzute în art. 9 alin. (2) din aceeași lege și că instanța nu a ținut cont

de faptul că valoarea lucrărilor de consolidare a proprietății depășesc cu mult

valoarea efectivă a imobilului, situație ce impune aplicarea art. 18 lit. c)

din susmenționata lege.

Recursul este nefondat.

Referitor la prima critică exprimată, ce susține

aplicarea în speță a prevederilor art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

în sensul că actul de înstrăinare a imobilului (decizia nr. 27/1991) este

valabil fiind încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării

și cu bună credință, trebuie precizate următoarele aspecte: buna credință

constituie un element de conservare a activului și implicit determină acordarea

de despăgubiri pentru foștii proprietari, în cazul în care este vorba de acte

juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare; or, așa cum corect a stabilit instanța de apel, în rândul actelor

de înstrăinare nu pot fi cuprinse și deciziile administrative, acestea fiind

acte unilaterale, așa-zise acte de autoritate, a căror anulare se face pe calea

unei proceduri speciale, respectiv a contenciosului administrativ, prevăzută de

Legea nr. 29/1990, în timp ce Legea nr. 10/2001 nu face referire la acest tip

de acte.

Altfel spus, chiar dacă decizia face referire la

aspectul că transferul imobilului s-a făcut cu plată, el viza un drept de

administrare, drept real specific perioadei socialiste, care nu poate fi însă

protejat prin dispozițiile legii noi.

Nu poate fi primită nici critica privind greșita

apreciere a probelor de către instanță, fapt ce a condus la concluzia

inaplicabilității art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, așa cum

corect au stabilit cele două instanțe, din analiza probelor administrate în

cauză rezultă că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv la data de 6

martie 1949.

Celelalte aspecte invocate, vizând importanța

utilizării clădirii pentru desfășurarea activității economice și faptul că

valoarea lucrărilor de consolidare a proprietății depășește valoarea

imobilului, sunt aspecte de fapt care nu pot schimba situația de drept.

Față de cele exprimate mai sus, recursul apare

ca nefondat și va fi respins ca atare.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de S.C. E. S.A., sucursala D.E.E. Buzău, împotriva deciziei nr. 20 din

14 februarie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2004.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2006-01-24
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 755/2006
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 24 septembrie 2001 reclamanta R.C.T. a chemat în judecată pe pârâta S.N.I.F. Buzău pentru obligarea acesteia să soluționeze
ÎCCJ 2004-03-16
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2188/2004
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la data de 7 iunie 2002 pe rolul Tribunalului Buzău, N.I. în contradictoriu cu Primăria comunei Costești a solicitat anulare
ÎCCJ 2006-03-15
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2723/2006
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 28 februarie 2002, P.N. a solicitat, în contradictoriu cu SC R. SA Buzău, obligarea pârât
ÎCCJ 2006-12-18
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10437/2006
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 19 aprilie 2004, reclamanții V.V., V.L. și V.D.I. au chemat în judecată pe pârâtele Primăria comunei Buzoiești și SA A. Ionești, solicitând obligarea a
ÎCCJ 2005-02-24
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1441/2005
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Buzău, secția civilă, prin sentința civilă nr. 187 din 2 aprilie 2003 a admis contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către recla
Sursă