ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5644/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 150 din 4 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, dată ca urmare a declinării competenței în favoarea sa de către Judecătoria Reșița, au fost respinse excepțiile invocate de pârâtele A.V.A.S. și C.A.S. a Județului Caraș Severin, privind inadmisibilitatea acțiunii, nedepunerea cauțiunii și neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fond a respins ca neîntemeiată acțiunea în constatare a compensării datoriilor reciproce formulată de SC G. SA Caransebeș. În argumentarea acestei soluții instanța a reținut, în urma precizării obiectului acțiunii de către reclamantă, respectiv obligarea pârâtei C.A.S.

la efectuarea compensării, că nu este investită cu o contestație la executare A.V.A.S., așa încât nu se impune plata vreunei cauțiuni iar acțiunea reclamantei este admisibilă. Pe fondul acțiunii s-a reținut că pârâta C.J.A.S. Caraș Severin a cesionat în temeiul art. 1 din O.U.G. nr. 95/2003 creanța sa față de reclamantă, către A.V.A.S. La rândul său reclamanta a invocat o creanță ce o are față de S.M.C., unitatea care nu și-a onorat debitul întrucât nu a fost finanțată de C.J.A.S. Caraș Severin. În consecință, reclamanta a cerut compensarea acestor creanțe între cele două pârâte, invocând și precedentul unei asemenea operațiuni. Instanța a apreciat însă că nu poate suplini consimțământul părților în dispunerea acestei compensări întrucât în cauză nu s-a făcut dovada că pârâta C.J.A.S.

ar avea vreo datorie față de reclamantă, ci o altă persoană, respectiv S.M.C., așa încât nu sunt întrunite cerințele compensării. Împrejurarea că anterior s-a făcut o asemenea compensare, s-a apreciat că nu constituie un argument juridic necesar și suficient pentru a se putea suplini voința părților. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC G. SA solicitându-se modificarea ei pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul admiterii acțiunii sale. În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta apreciază că instanța a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1141 C. civ., deoarece anterior s-au mai produs asemenea compensări de datorii între ea (furnizor de servicii de gospodărie comunală), S.M.C.

(beneficiar al acestor servicii) și C.A.S. căreia ea, reclamanta, îi datorează contribuția la fondul de sănătate iar la rândul său, C.A.S. alocă spitalului sumele necesare achitării serviciilor de gospodărie comunală. Cum ea posedă titlu executoriu contra S.M.C. (sentința civilă nr. 4979/2001), iar C.A.S. este ordonatorul de credite bugetare pentru spital, apreciază că în mod greșit instanțele n-au compensat creanța sa cu debitul ce-l are cu titlu de contribuție la fondul de sănătate, așa încât, să se constate în final că spitalul îi mai datorează 418.235.736 lei, după compensare. Intimata pârâtă A.V.A.S., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului apreciind că nu sunt întrunite cerințele compensării, aceleași persoane nefiind debitor și creditor, una față de cealaltă.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta, considerente analizate atât prin prisma criticilor invocate de recurentă, cât și prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. Prin precizarea acțiunii sale de 17 mai 2004 (dosar Curtea de Apel București) reclamanta a solicitat obligarea pârâtei C.A.S. să efectueze compensarea contribuției reclamantei la fondul de asigurări de sănătate cu datoria pe care S.M.C. o are către reclamantă reprezentând costul serviciilor de gospodărie comunală furnizate de aceasta, spitalul fiind finanțat de C.A.S. Potrivit dispozițiilor art. 1143 C. civ. compensarea operează atunci când două persoane sunt datoare una alteia. În speță, reclamanta este datoare către pârâta C.A.S., iar datornicul pârâtei este S.M.C., persoană împotriva căreia reclamanta și deține titlul executor.

Așadar, corect instanța de fond a reținut că nu se poate dispune compensarea întrucât cele două părți n-au calitatea de creditor și debitor una față de cealaltă, chiar dacă spitalul este finanțat de pârâtă. Compensarea solicitată nu poate opera și din considerentul că suma datorată de reclamantă este o creanță bugetară, în timp ce creanța reclamantei este o creanță privată, ceea ce dispozițiile art. 1147 pct. 3 C. civ., stipulează în mod expres. Mai mult, C.A.S. a cesionat creanța sa față de reclamantă către A.V.A.S. prin protocolul din 14 noiembrie 2003, i-a notificat această cesiune reclamantei la 21 noiembrie 2003, cesiune acceptată de reclamantă prin plățile făcute ulterior către A.V.A.S.

(a se vedea O.P. dosar Curtea de Apel București). Ori, potrivit dispozițiilor art. 1149 alin. (1) C. civ., debitorul care a acceptat ca un creditor să facă cesiunea drepturilor sale unei alte persoane, nu mai poate invoca în contra cesionarului care ar fi avut loc în privința cedentului, înaintea acceptării. Pentru toate aceste considerente curtea apreciază că instanța de fond temeinic și legal a respins acțiunea reclamantei, motiv pentru care recursul, analizat și prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC G. SA Caransebeș, împotriva sentinței nr. 150 din 4 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2005.