ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5644/2005
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5644/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 150 din
4 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, dată ca
urmare a declinării competenței în favoarea sa de către Judecătoria Reșița, au
fost respinse excepțiile invocate de pârâtele A.V.A.S. și C.A.S. a Județului
Caraș Severin, privind inadmisibilitatea acțiunii, nedepunerea cauțiunii și
neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fond a respins ca neîntemeiată
acțiunea în constatare a compensării datoriilor reciproce formulată de SC G. SA
Caransebeș.
În argumentarea acestei soluții
instanța a reținut, în urma precizării obiectului acțiunii de către reclamantă,
respectiv obligarea pârâtei C.A.S. la efectuarea compensării, că nu este
investită cu o contestație la executare A.V.A.S., așa încât nu se impune plata
vreunei cauțiuni iar acțiunea reclamantei este admisibilă.
Pe fondul acțiunii s-a reținut că
pârâta C.J.A.S. Caraș Severin a cesionat în temeiul art. 1 din O.U.G. nr.
95/2003 creanța sa față de reclamantă, către A.V.A.S.
La rândul său reclamanta a invocat o
creanță ce o are față de S.M.C., unitatea care nu și-a onorat debitul întrucât
nu a fost finanțată de C.J.A.S. Caraș Severin.
În consecință, reclamanta a cerut
compensarea acestor creanțe între cele două pârâte, invocând și precedentul
unei asemenea operațiuni.
Instanța a apreciat însă că nu poate
suplini consimțământul părților în dispunerea acestei compensări întrucât în
cauză nu s-a făcut dovada că pârâta C.J.A.S. ar avea vreo datorie față de
reclamantă, ci o altă persoană, respectiv S.M.C., așa încât nu sunt întrunite
cerințele compensării.
Împrejurarea că anterior s-a făcut o
asemenea compensare, s-a apreciat că nu constituie un argument juridic necesar
și suficient pentru a se putea suplini voința părților.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs reclamanta SC G. SA solicitându-se modificarea ei pentru
motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul admiterii acțiunii
sale.
În dezvoltarea motivelor de recurs
recurenta apreciază că instanța a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor
art. 1141 C. civ., deoarece anterior s-au mai produs asemenea compensări de
datorii între ea (furnizor de servicii de gospodărie comunală), S.M.C.
(beneficiar al acestor servicii) și C.A.S. căreia ea, reclamanta, îi datorează
contribuția la fondul de sănătate iar la rândul său, C.A.S. alocă spitalului
sumele necesare achitării serviciilor de gospodărie comunală.
Cum ea posedă titlu executoriu
contra S.M.C. (sentința civilă nr. 4979/2001), iar C.A.S. este ordonatorul de
credite bugetare pentru spital, apreciază că în mod greșit instanțele n-au
compensat creanța sa cu debitul ce-l are cu titlu de contribuție la fondul de
sănătate, așa încât, să se constate în final că spitalul îi mai datorează
418.235.736 lei, după compensare.
Intimata pârâtă A.V.A.S., prin
întâmpinare, a solicitat respingerea recursului apreciind că nu sunt întrunite
cerințele compensării, aceleași persoane nefiind debitor și creditor, una față
de cealaltă.
Recursul este nefondat pentru
considerentele ce se vor arăta, considerente analizate atât prin prisma
criticilor invocate de recurentă, cât și prin prisma dispozițiilor art. 304
1
C. proc. civ.
Prin precizarea acțiunii sale de 17
mai 2004 (dosar Curtea de Apel București) reclamanta a solicitat obligarea
pârâtei C.A.S. să efectueze compensarea contribuției reclamantei la fondul de
asigurări de sănătate cu datoria pe care S.M.C. o are către reclamantă
reprezentând costul serviciilor de gospodărie comunală furnizate de aceasta,
spitalul fiind finanțat de C.A.S.
Potrivit dispozițiilor art. 1143 C.
civ. compensarea operează atunci când două persoane sunt datoare una alteia.
În speță, reclamanta este datoare
către pârâta C.A.S., iar datornicul pârâtei este S.M.C., persoană împotriva
căreia reclamanta și deține titlul executor.
Așadar, corect instanța de fond a
reținut că nu se poate dispune compensarea întrucât cele două părți n-au
calitatea de creditor și debitor una față de cealaltă, chiar dacă spitalul este
finanțat de pârâtă.
Compensarea solicitată nu poate
opera și din considerentul că suma datorată de reclamantă este o creanță
bugetară, în timp ce creanța reclamantei este o creanță privată, ceea ce
dispozițiile art. 1147 pct. 3 C. civ., stipulează în mod expres.
Mai mult, C.A.S. a cesionat creanța
sa față de reclamantă către A.V.A.S. prin protocolul din 14 noiembrie 2003, i-a
notificat această cesiune reclamantei la 21 noiembrie 2003, cesiune acceptată
de reclamantă prin plățile făcute ulterior către A.V.A.S. (a se vedea O.P.
dosar Curtea de Apel București).
Ori, potrivit dispozițiilor art. 1149
alin. (1) C. civ., debitorul care a acceptat ca un creditor să facă cesiunea
drepturilor sale unei alte persoane, nu mai poate invoca în contra cesionarului
care ar fi avut loc în privința cedentului, înaintea acceptării.
Pentru toate aceste considerente
curtea apreciază că instanța de fond temeinic și legal a respins acțiunea
reclamantei, motiv pentru care recursul, analizat și prin prisma dispozițiilor art.
304
1
C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamanta SC G. SA Caransebeș, împotriva sentinței nr. 150 din 4 octombrie
2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică,
astăzi 24 noiembrie 2005.