ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 207/2006

Asupra contestației în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 7431 din 8

octombrie 2003, pronunțată de Judecătoria Ploiești a fost admisă în parte

acțiunea formulată de S.N.P. P., iar pârâta C.F.R. M. SA, sucursala Iași, a

fost obligată să-i plătească suma de 14.801.528 lei contravaloare marfă lipsă la

destinație, cu cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință s-a respins

acțiunea reclamantei formulată împotriva pârâtelor S.N.P. P. SA Pitești și SC P.

SA Ploiești.

Sentința a fost confirmată de Curtea

de Apel Ploiești, care prin decizia nr. 127 din 11 februarie 2004 a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâta C.F.R. M. SA, sucursala Iași.

Instanța de apel a înlăturat

criticile formulate de apelanta pârâtă prin care a susținut că vagoanele au

fost preluate la destinație fără obiecțiuni, cât și criticile prin care s-a

contestat cuantumul prejudiciului și faptul că nu s-a făcut dovada că lipsa

combustibilului s-a produs pe timpul transportului.

Împotriva deciziei nr. 127 din 11

februarie 2004 a declarat recurs C.F.R. M. SA Iași, prin care a invocat faptul

că actele de constatare a lipsurilor cantitative nu-i sunt opozabile întrucât

au fost întocmite unilateral, după eliberarea transporturilor și semnarea de

primire în registrul veghetor, fiind astfel angajată greșit răspunderea sa.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția comercială, prin decizia nr. 3551 din 12 octombrie 2004, a admis

recursul, a admis apelul și pe fond a respins ca nefondată acțiunea

reclamantei.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte

a reținut că potrivit art. 83.1 din regulamentul de transport, calea ferată

este răspunzătoare pentru paguba care rezultă din pierderea totală sau parțială

și din avarierea mărfii survenită din momentul primirii la transport și până la

eliberare. A mai reținut instanța de recurs că sarcina probei că avarierea

mărfii s-a produs pe timpul transportului și din vina cărăușului revine celui

care reclamă. În fine, Înalta Curte a stabilit că reclamanta nu a făcut dovada

că lipsurile existau în momentul eliberării transportului pe baza unui act de constatare

încheiat în condiții de opozabilitate.

Împotriva deciziei pronunțată de

instanța de recurs, SC P. SA Neamț a formulat contestație în anulare, în

temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că

soluția din recurs este rezultatul unei greșeli materiale întrucât s-a stabilit

că nu s-a dovedit culpa cărăușului, deși la destinație s-au încheiat procesele

verbale din 16 și 17 iunie 2003, din care rezultă că vagoanele au ajuns la

destinație cu urme de violare și lipsuri cantitative.

Contestatoarea a mai susținut că în

cauză erau aplicabile prevederile art. 82.5 din regulamentul de transport

potrivit căruia atunci când mijlocul de transport închis a ajuns la destinație

cu urme de violare, operează prezumția de culpă a cărăușului care nu poate fi

înlăturată decât în condițiile art. 82.5 din regulament, respectiv atunci când

„mijlocul de transport închis a ajuns la destinație fără urme de violare,

sustragere, scurgere, avariere și cu sigiliile intacte.

Contestația în anulare va fi respinsă.

Art. 318 alin. (1) stabilește că

„Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare”.

Din expunerea motivelor, redată mai

sus, rezultă că prima teză din textul art. 318 C. proc. civ. a fost argumentată

pe aspecte care țin de aplicarea dispozițiilor din regulamentul de transport care

vizează prezumția de culpă a cărăușului, care în opinia autoarei, a operat în

condițiile art. 82.5 din regulament. Prin urmare, se invocă în speță chestiuni

de judecată cărora instanța de recurs le-a dat o anumită dezlegare pe care

contestatoarea nu le admite întrucât nu coincid cu susținerile sale referitoare

la situația de fapt și încadrarea în drept. Aceste susțineri raportate la art. 318

alin. (1) C. proc. civ. teza I, duc la concluzia că dezlegarea dată recursului

nu este rezultatul unei greșeli materiale cum s-a argumentat.

În aceste condiții, contestația în

anulare formulată de reclamantă depășește cadrul prevederilor art. 318 alin. (1)

C. proc. civ., întrucât nu s-a pus în discuție o „greșeală materială”, iar

textul articolului citat urmărește doar repararea neregularităților privind

actele de procedură civilă în afara problemelor dezlegate de instanța de

recurs.

Reiterând apărări de fond,

contestatoarea urmărește reexaminarea recursului, lucru nepermis într-o cale

extraordinară de atac, de retractare care nu urmărește să deschidă părților

posibilitatea recursului la recurs ci repararea unor neregularități evidente

privind actele de procedură așa cum s-a mai arătat.

În consecință, având în vedere că nu

sunt îndeplinite condițiile art. 318 C. proc. civ., care sunt de strictă

interpretare, contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de SC P. SA, sucursala (fostă S.N.P. P. SA, sucursala Neamț),

împotriva deciziei nr. 3551 din 12 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 20 ianuarie 2006.