ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4849/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. 5969/2003, reclamanții M.C. și C.E. au chemat în judecată pe Primăria localității Ulmi, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună anularea dispoziției nr. 25 din 23 iulie 2002 și obligarea acesteia la restituirea în natură a suprafeței de 47 ha teren, situat pe raza localității Ulmi.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că terenul a cărei reconstituire din punct de vedere al proprietății se solicită, se compune din mai multe parcele situate în puncte diferite, ce au fost dobândite prin acte autentice de bunica lor, I.F., care le-a transmis autorului reclamantelor D.F., terenuri care în anul 1959 au fost preluate abuziv de stat, în baza Decretului nr. 115/1959, situație ce rezultă din inventarul nr. 1639/1828/1959, anexă la procesul verbal de confiscare cu același număr din data de 24 noiembrie 1959. Reclamantele au mai susținut că motivarea dată la respingerea notificării prin dispoziția emisă de către pârâtă, nu corespunde realității, iar în ceea ce privește calitatea de moștenitor, aceasta a fost dovedită cu înscrisurile depuse, confiscarea făcându-se în baza Decretului nr. 115/1959 și nu a unei hotărâri penale.

În dovedirea acțiunii, reclamantele au solicitat proba cu înscrisuri, martori și efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. Intimata, în apărare, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, cu motivarea că terenurile a căror restituire se solicită, au intrat sub incidența Legii nr. 18/1991, ele fiind restituite altor persoane îndreptățite. După administrarea probatoriilor solicitate de părți, Tribunalul Dâmbovița a pronunțat sentința civilă nr. 482 din 16 iulie 2004, prin care a respins acțiunea reclamantelor cu motivarea că din actele dosarului a rezultat că acestea s-au adresat cu cerere de reconstituire și în baza Legii fondului funciar, cerere care le-a fost respinsă, în cauză fiind incidente prevederile dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, care arată că nu intră sub incidența prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legea fondului funciar.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că, în mod greșit, le-a fost respinsă acțiunea, cu motivarea că potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, terenurile acestora intră sub incidența Legii nr. 18/1991 cu modificările și completările ulterioare, deoarece Legea fondului funciar reglementează situația juridică a terenurilor aflate în patrimoniul CAP-urilor, suprafețele care au aparținut autorului acestora au fost preluate însă, în mod abuziv de stat, prin confiscare printr-o hotărâre penală. Au mai arătat apelantele-reclamante că, hotărârea penală prin care autorul acestora a fost condamnat, a fost desființată prin decizia nr. 1936/1997, în sensul achitării acestuia, astfel că instanța a făcut o greșită aplicare a legii.

De asemenea, apelantele au mai susținut că se impune soluționarea cererii lor în baza Legii nr. 10/2001, deoarece cererea formulată în baza Legii fondului funciar le-a fost respinsă, astfel că nu mai există o altă posibilitate de a intra în proprietatea terenurilor. Se solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii acțiunii acestora. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 2841 din 10 noiembrie 2004 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele M.C. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 482 din 16 iulie 2004 a Tribunalului Dâmbovița în contradictoriu cu Primăria Ulmi, județul Dâmbovița.

S-a reținut din examinarea sentinței apelate prin prisma criticilor invocate, că apelul reclamantelor este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu intră sub incidența prezentei legi, terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere, situație în care se încadrează și apelantele reclamante. De altfel, acestea în chiar susținerea motivelor de apel, arată că au formulat astfel de cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, cereri care, le-au fost respinse, acesta fiind și motivul pentru care s-au adresat, în baza Legii speciale nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 18/1991, stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul Cooperativelor Agricole de Producție se face în condițiile prezentei legi prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept. „De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori, care au adus pământ în cooperativă sau cărora li s-au preluat în orice mod teren de către aceasta, precum și în condițiile legii civile moștenitorii acestora”. Astfel, sunt nerelevante susținerile apelantelor reclamante potrivit cărora terenul care a aparținut autoarelor lor a fost preluat abuziv și că nu s-ar fi aflat în patrimoniul fostului CAP pentru că legea fondului funciar vorbește de terenuri care au fost preluate în orice mod.

Nu are relevanță juridică faptul că apelantelor-reclamante nu le-a fost reconstituit dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu în baza fondului funciar, atâta vreme cât, așa cum s-a arătat, art. 8 din Legea nr. 10/2001 arată că, nu intră sub incidența prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar, așa cum, corect, a reținut și instanța de fond. Este lipsită de relevanță și susținerea apelantelor–reclamante potrivit căreia trecerea terenurilor în proprietatea statului s-a făcut în baza unei hotărâri penale de condamnare care ulterior a fost desființată printr-o decizie pronunțată de fostul Tribunal Suprem, deoarece așa cum s-a arătat, terenurile intrase sub incidența legilor fondului funciar, reconstituirea dreptului de proprietate urmând a fi făcută în baza acestor reglementări.

Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat apelul reclamantelor și va menține ca legală și temeinică hotărârea atacată. Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, au declarat recursuri reclamantele M.C. și C.E., ambele atacând și sentința civilă nr. 482 din 16 iulie 2004 a Tribunalului Dâmbovița, în recurs invocându-se art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că terenurile ce formează obiectul litigiului au fost dobândite de bunicul recurentului, I.F., în perioada 1907–1920 prin contracte autentice și transmise fiului său, D.F., fapt atestat de copia Borderoului populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din comuna Matei Voievod, județul Dâmbovița, borderou întocmit conform Recensământului agricol și al populației din ianuarie 1948. Că, astfel, este indiscutabil că în 1949 autorul recurenților figura cu 55 ha teren agricol.

În anul 1959, tatăl recurenților, opunându-se colectivizării a fost arestat și judecat pentru uneltire contra ordinii sociale și condamnat prin sentința nr. 907/1959 a Tribunalului Militar București, la 16 ani de închisoare și confiscarea averii. Prin procesul-verbal din 24 noiembrie 1959 se confisca averea tatălui recurenților, făcându-se mențiunea: „Am declarat confiscată în folosul statului întreaga avere mobilă și imobilă proprietatea condamnatului F.D… și le-am predat în fața locului delegatului Sfat Popular Oraș Târgoviște R.N. care le va scrie în evidență și le va valorifica conform Decretului nr. 111/1951 și nr. 417/1958”. Rezultă astfel, că în cazul de față nu este vorba de bunuri cărora să li se aplice Legea nr. 18/1991.

Tatăl recurentelor a decedat în anul 1968. În anul 1994, Curtea Supremă de Justiție a admis un recurs în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă respectiva Curte și prin decizia nr. 1936 din 6 decembrie 1959 l-a achitat și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii. În baza acestei hotărâri, după apariția Legii nr. 169/1997 a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, cerere care a fost respinsă cu motivarea că terenul nu cade sub incidența Legii nr. 18/1991. În aceste condiții, s-au adresat Primăriei în temeiul Legii nr. 10/2001 tot fără succes.

Nici demersul făcut la instanță nu le-a adus restituirea bunurilor, Tribunalul Dâmbovița reținând că terenul aparținând autorului acestora a intrat în patrimoniul CAP Ulmi și că astfel, are regimul juridic al unui teren adus în CAP. Față de această situație, prin lipa de rigurozitate a celor însărcinați cu aplicarea legii, sunt în situația de a nu-și putea obține terenul aparținând autorului comun, nici pe Legea nr. 18/1991 și nici pe Legea nr. 10/2001. Recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate în apel și trimiterea cauzei spre soluționare la Curtea de Apel Ploiești.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate în apel, Curtea constată că, într-adevăr, recursul este fondat și că se impune casarea hotărârii atacate și admiterea apelului aceleiași părți, cu trimiterea cauzei spre soluționare, la aceeași curte, în vederea clarificării cu certitudine a situației juridice a terenului și a dispunerii restituirii lui, în situația în care se va dovedi că a fost trecut la stat, ca pedeapsă complementară a confiscării și că acea pedeapsă nu mai subzistă, ca urmare a achitării autorului recurentelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantele M.C. și C.E. împotriva deciziei civile nr. 2841 din 10 noiembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, pe care o casează, admite apelul aceleiași părți și trimite cauza spre soluționare în fond la Curtea de Apel Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 3 iunie 2005.