ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4849/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Dâmbovița sub nr. 5969/2003, reclamanții M.C. și C.E. au chemat în

judecată pe Primăria localității Ulmi, solicitând instanței ca prin hotărârea

ce se va pronunța, să dispună anularea dispoziției nr. 25 din 23 iulie 2002 și

obligarea acesteia la restituirea în natură a suprafeței de 47 ha teren, situat

pe raza localității Ulmi.

În motivarea acțiunii, reclamantele

au arătat că terenul a cărei reconstituire din punct de vedere al proprietății

se solicită, se compune din mai multe parcele situate în puncte diferite, ce au

fost dobândite prin acte autentice de bunica lor, I.F., care le-a transmis

autorului reclamantelor D.F., terenuri care în anul 1959 au fost preluate

abuziv de stat, în baza Decretului nr. 115/1959, situație ce rezultă din

inventarul nr. 1639/1828/1959, anexă la procesul verbal de confiscare cu

același număr din data de 24 noiembrie 1959.

Reclamantele au mai susținut că

motivarea dată la respingerea notificării prin dispoziția emisă de către pârâtă,

nu corespunde realității, iar în ceea ce privește calitatea de moștenitor,

aceasta a fost dovedită cu înscrisurile depuse, confiscarea făcându-se în baza

Decretului nr. 115/1959 și nu a unei hotărâri penale.

În dovedirea acțiunii, reclamantele

au solicitat proba cu înscrisuri, martori și efectuarea unei expertize tehnice

de specialitate.

Intimata, în apărare, a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, cu

motivarea că terenurile a căror restituire se solicită, au intrat sub incidența

Legii nr. 18/1991, ele fiind restituite altor persoane îndreptățite.

După administrarea probatoriilor

solicitate de părți, Tribunalul Dâmbovița a pronunțat sentința civilă nr. 482

din 16 iulie 2004, prin care a respins acțiunea reclamantelor cu motivarea că

din actele dosarului a rezultat că acestea s-au adresat cu cerere de

reconstituire și în baza Legii fondului funciar, cerere care le-a fost

respinsă, în cauză fiind incidente prevederile dispozițiilor art. 8 din Legea

nr. 10/2001, care arată că nu intră sub incidența prezentei legi terenurile al

căror regim juridic este reglementat prin legea fondului funciar.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

arătând că, în mod greșit, le-a fost respinsă acțiunea, cu motivarea că

potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, terenurile acestora intră sub incidența

Legii nr. 18/1991 cu modificările și completările ulterioare, deoarece Legea

fondului funciar reglementează situația juridică a terenurilor aflate în

patrimoniul CAP-urilor, suprafețele care au aparținut autorului acestora au

fost preluate însă, în mod abuziv de stat, prin confiscare printr-o hotărâre

penală.

Au mai arătat apelantele-reclamante

că, hotărârea penală prin care autorul acestora a fost condamnat, a fost

desființată prin decizia nr. 1936/1997, în sensul achitării acestuia, astfel că

instanța a făcut o greșită aplicare a legii.

De asemenea, apelantele au mai

susținut că se impune soluționarea cererii lor în baza Legii nr. 10/2001,

deoarece cererea formulată în baza Legii fondului funciar le-a fost respinsă,

astfel că nu mai există o altă posibilitate de a intra în proprietatea

terenurilor.

Se solicită admiterea apelului,

schimbarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii acțiunii acestora.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia nr. 2841 din 10 noiembrie 2004 a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantele M.C. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 482 din 16 iulie

2004 a Tribunalului Dâmbovița în contradictoriu cu Primăria Ulmi, județul

Dâmbovița.

S-a reținut din examinarea sentinței

apelate prin prisma criticilor invocate, că apelul reclamantelor este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor prevăzute de

art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu intră sub incidența prezentei legi, terenurile

al căror regim juridic este reglementat de Legea fondului funciar nr. 18/1991,

republicată și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor agricole și forestiere, situație în care se încadrează și

apelantele reclamante.

De altfel, acestea în chiar

susținerea motivelor de apel, arată că au formulat astfel de cerere de

reconstituire a dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar,

cereri care, le-au fost respinse, acesta fiind și motivul pentru care s-au

adresat, în baza Legii speciale nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din

Legea nr. 18/1991, stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor care se găsesc în patrimoniul Cooperativelor Agricole de Producție

se face în condițiile prezentei legi prin reconstituirea dreptului de

proprietate sau constituirea acestui drept.

„De prevederile legii beneficiază

membrii cooperatori, care au adus pământ în cooperativă sau cărora li s-au

preluat în orice mod teren de către aceasta, precum și în condițiile legii

civile moștenitorii acestora”.

Astfel, sunt nerelevante susținerile

apelantelor reclamante potrivit cărora terenul care a aparținut autoarelor lor

a fost preluat abuziv și că nu s-ar fi aflat în patrimoniul fostului CAP pentru

că legea fondului funciar vorbește de terenuri care au fost preluate în orice

mod.

Nu are relevanță juridică faptul că

apelantelor-reclamante nu le-a fost reconstituit dreptul de proprietate cu

privire la terenul în litigiu în baza fondului funciar, atâta vreme cât, așa

cum s-a arătat, art. 8 din Legea nr. 10/2001 arată că, nu intră sub incidența

prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile

fondului funciar, așa cum, corect, a reținut și instanța de fond.

Este lipsită de relevanță și

susținerea apelantelor–reclamante potrivit căreia trecerea terenurilor în

proprietatea statului s-a făcut în baza unei hotărâri penale de condamnare care

ulterior a fost desființată printr-o decizie pronunțată de fostul Tribunal

Suprem, deoarece așa cum s-a arătat, terenurile intrase sub incidența legilor

fondului funciar, reconstituirea dreptului de proprietate urmând a fi făcută în

baza acestor reglementări.

Pentru considerentele arătate,

Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat apelul

reclamantelor și va menține ca legală și temeinică hotărârea atacată.

Împotriva acestei din urmă decizii,

în termen legal, au declarat recursuri reclamantele M.C. și C.E., ambele

atacând și sentința civilă nr. 482 din 16 iulie 2004 a Tribunalului Dâmbovița,

în recurs invocându-se art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că

terenurile ce formează obiectul litigiului au fost dobândite de bunicul

recurentului, I.F., în perioada 1907–1920 prin contracte autentice și transmise

fiului său, D.F., fapt atestat de copia Borderoului populației, proprietăților

și exploatațiilor agricole din comuna Matei Voievod, județul Dâmbovița,

borderou întocmit conform Recensământului agricol și al populației din ianuarie

1948.

Că, astfel, este indiscutabil că în

1949 autorul recurenților figura cu 55 ha teren agricol.

În anul 1959, tatăl recurenților,

opunându-se colectivizării a fost arestat și judecat pentru uneltire contra

ordinii sociale și condamnat prin sentința nr. 907/1959 a Tribunalului Militar

București, la 16 ani de închisoare și confiscarea averii.

Prin procesul-verbal din 24

noiembrie 1959 se confisca averea tatălui recurenților, făcându-se mențiunea:

„Am declarat confiscată în folosul statului întreaga avere mobilă și imobilă

proprietatea condamnatului F.D. ... și le-am predat în fața locului delegatului

Sfat Popular Oraș Târgoviște R.N. care le va scrie în evidență și le va

valorifica conform Decretului nr. 111/1951 și nr. 417/1958”. Rezultă astfel, că

în cazul de față nu este vorba de bunuri cărora să li se aplice Legea nr.

18/1991.

Tatăl recurentelor a decedat în anul

1968.

În anul 1994, Curtea Supremă de

Justiție a admis un recurs în anulare declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă respectiva Curte și prin decizia nr. 1936 din 6

decembrie 1959 l-a achitat și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării

averii.

În baza acestei hotărâri, după

apariția Legii nr. 169/1997 a formulat cerere de reconstituire a dreptului de

proprietate, cerere care a fost respinsă cu motivarea că terenul nu cade sub

incidența Legii nr. 18/1991.

În aceste condiții, s-au adresat

Primăriei în temeiul Legii nr. 10/2001 tot fără succes.

Nici demersul făcut la instanță nu

le-a adus restituirea bunurilor, Tribunalul Dâmbovița reținând că terenul

aparținând autorului acestora a intrat în patrimoniul CAP Ulmi și că astfel,

are regimul juridic al unui teren adus în CAP.

Față de această situație, prin lipa

de rigurozitate a celor însărcinați cu aplicarea legii, sunt în situația de a

nu-și putea obține terenul aparținând autorului comun, nici pe Legea nr.

18/1991 și nici pe Legea nr. 10/2001.

Recurentele au solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei pronunțate în apel și trimiterea cauzei spre

soluționare la Curtea de Apel Ploiești.

Analizând decizia atacată, în raport

de criticile formulate în apel, Curtea constată că, într-adevăr, recursul este

fondat și că se impune casarea hotărârii atacate și admiterea apelului

aceleiași părți, cu trimiterea cauzei spre soluționare, la aceeași curte, în

vederea clarificării cu certitudine a situației juridice a terenului și a

dispunerii restituirii lui, în situația în care se va dovedi că a fost trecut

la stat, ca pedeapsă complementară a confiscării și că acea pedeapsă nu mai subzistă,

ca urmare a achitării autorului recurentelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantele M.C. și C.E. împotriva deciziei civile nr. 2841 din 10 noiembrie

2004 a Curții de Apel Ploiești, pe care o casează, admite apelul aceleiași

părți și trimite cauza spre soluționare în fond la Curtea de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 3 iunie 2005.