ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5968/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată instanței, reclamanta A.A.B.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.D.S. să se constate claritatea culturilor din anii agricoli 2001, 2002, în proporție de 75 %, 74 % și 89 % și ca efect să se constate diminuarea redevenței cu procentele susmenționate și pe cale de consecință, pârâta să fie obligată să restituie suma de 4.33.321.292 lei încasată în plus cu titlu de redevență și să se anuleze notificarea de reziliere a contractului. Tribunalul Călărași, prin sentința comercială nr. 662 din 18 mai 2004, a respins acțiunea. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta și, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a pronunțat decizia comercială nr. 97 din 10 februarie 2005, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel a reținut că primul capăt de acțiune este inadmisibil în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., reclamanta urmărind constatarea unei stări de fapt și nu existența sau inexistența unui drept, iar în privința celorlalte capetele s-a reținut că dispozițiile art. 1457 C. civ., nu sunt aplicabile, în speță, pentru că ele privesc contractul de arendă în cauză, iar în cauză părțile cu încheiat un contract de concesiune întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 219/1998, H.G. nr. 216/1999, O.U.G. nr. 198/1999 și H.G. nr. 97/2000, neputându-se opera principiul analogiei.

Privitor la ultimul capăt de cerere s-a reținut că denunțarea unilaterală a contractului în manifestarea de voință a părții asupra căreia judecătorul nu se poate pronunța, reclamanta având posibilitatea doar să supună cenzurii instanței existența și desfășurarea normală a contractului în condițiile în care contractantul a notificat desființarea acestuia prin intervenția pactului comisoriu, ceea ce nu a cerut. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A susținut că potrivit art. 32 din Legea nr. 219/1998 contractul de concesiune este guvernat de principiul echilibrului financiar și forța majoră exonerează de răspundere, dreptul de a cere reducerea redevenței fiind rezultat deci, din lege care nu reglementează în concret cum funcționează acest principiu încât, instanța de apel, în mod greșit a apreciat că nu sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 1457 și art. 1469 C. civ.

referitoare la arendă, în lipsa unei astfel de prevederi în legea specială. În același sens, este greșită și motivarea instanței potrivit căreia recurenta avea la dispoziție acțiunea în repetit, potrivit art. 993 C. civ., deoarece plata nu s-a făcut din eroare, ci potrivit prevederilor contractului neputându-se plăti mai puțin, forța majoră intervenind după efectuarea integrală a plăților trimestriale și nici nu putea să opereze singură asupra forței majore, care, în opinia sa, a intervenit potrivit documentelor depuse, astfel că, acțiunea trebuia admisă, pârâta obligată să reducă redevențele potrivit procentelor de calamitate și să restituie suma achitată în plus, de 4.333.321.292 lei.

Cu privire la notificarea rezilierii și imposibilitatea instanței de judecată de a cenzura rezilierea unilaterală aceasta contravine chiar principiului rezultat din art. 32 din lege care stipulează că forța majoră este cauză de nerăspundere contractuală încât, instanța de judecată, în lipsa culpei, trebuia să se constate că rezilierea nu este legală. Recursul este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.A.B.P., Județul Călărași, împotriva deciziei nr. 97 din 10 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.