ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5968/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea adresată instanței,

reclamanta A.A.B.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.D.S. să se

constate claritatea culturilor din anii agricoli 2001, 2002, în proporție de 75

%, 74 % și 89 % și ca efect să se constate diminuarea redevenței cu procentele

susmenționate și pe cale de consecință, pârâta să fie obligată să restituie

suma de 4.33.321.292 lei încasată în plus cu titlu de redevență și să se

anuleze notificarea de reziliere a contractului.

Tribunalul Călărași, prin sentința

comercială nr. 662 din 18 mai 2004, a respins acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel reclamanta și, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

a pronunțat decizia comercială nr. 97 din 10 februarie 2005, a respins apelul,

ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel a

reținut că primul capăt de acțiune este inadmisibil în raport de dispozițiile art.

111 C. proc. civ., reclamanta urmărind constatarea unei stări de fapt și nu

existența sau inexistența unui drept, iar în privința celorlalte capetele s-a

reținut că dispozițiile art. 1457 C. civ., nu sunt aplicabile, în speță, pentru

că ele privesc contractul de arendă în cauză, iar în cauză părțile cu încheiat

un contract de concesiune întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 219/1998, H.G.

nr. 216/1999, O.U.G. nr. 198/1999 și H.G. nr. 97/2000, neputându-se opera

principiul analogiei.

Privitor la ultimul capăt de cerere

s-a reținut că denunțarea unilaterală a contractului în manifestarea de voință

a părții asupra căreia judecătorul nu se poate pronunța, reclamanta având

posibilitatea doar să supună cenzurii instanței existența și desfășurarea

normală a contractului în condițiile în care contractantul a notificat

desființarea acestuia prin intervenția pactului comisoriu, ceea ce nu a cerut.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs reclamanta invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

A susținut că potrivit art. 32 din

Legea nr. 219/1998 contractul de concesiune este guvernat de principiul

echilibrului financiar și forța majoră exonerează de răspundere, dreptul de a

cere reducerea redevenței fiind rezultat deci, din lege care nu reglementează

în concret cum funcționează acest principiu încât, instanța de apel, în mod

greșit a apreciat că nu sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 1457

și art. 1469 C. civ. referitoare la arendă, în lipsa unei astfel de prevederi

în legea specială.

În același sens, este greșită și

motivarea instanței potrivit căreia recurenta avea la dispoziție acțiunea în

repetit, potrivit art. 993 C. civ., deoarece plata nu s-a făcut din eroare, ci

potrivit prevederilor contractului neputându-se plăti mai puțin, forța majoră

intervenind după efectuarea integrală a plăților trimestriale și nici nu putea

să opereze singură asupra forței majore, care, în opinia sa, a intervenit potrivit

documentelor depuse, astfel că, acțiunea trebuia admisă, pârâta obligată să

reducă redevențele potrivit procentelor de calamitate și să restituie suma

achitată în plus, de 4.333.321.292 lei.

Cu privire la notificarea rezilierii

și imposibilitatea instanței de judecată de a cenzura rezilierea unilaterală

aceasta contravine chiar principiului rezultat din art. 32 din lege care

stipulează că forța majoră este cauză de nerăspundere contractuală încât,

instanța de judecată, în lipsa culpei, trebuia să se constate că rezilierea nu

este legală.

Recursul este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta A.A.B.P., Județul Călărași, împotriva deciziei nr. 97 din 10 februarie

2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.