ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6573/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Ploiești având pe rol soluționarea apelului declarat de inculpatul M.P. împotriva sentinței penale nr. 511 din 5 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul Prahova, la termenul din 7 noiembrie 2005, din oficiu, a procedat la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului. Prin încheierea din aceeași dată, Curtea de Apel Ploiești a menținut măsura arestării preventive a inculpatului M.P. în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen., apreciind că a fost legal luată față de acesta de către Tribunalul Prahova. Împotriva încheierii din 7 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în termen legal, a declarat recurs fără a-l motiva.

Pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și justiție s-a constituit dosarul nr. 6946/2005 fixându-se termen pentru soluționarea recursului declarat de inculpat la 21 noiembrie 2005. Înalta Curte, examinând cauza din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova cu nr. 709/P/2005 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului M.P., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen.

și art. 211 alin. (2) lit. a) și e) și art. 2 1 lit. b) C. pen., reținându-se că, în data de 27 iunie 2005, inculpatul a sustras din portbagajul autoturismului părții vătămate C.M.L., parcat în loc public, o roată de rezervă în valoare de 2 milioane lei, iar la data de 1 iulie 2005, în același loc, pe drumul comunal ce face legătura între localitatea Valea Călugărească și Urlați, prin violență, având asupra sa un cuțit și acționând mascat, a sustras de la aceeași parte vătămată bunuri în valoare de 3.500.000 lei. Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 511 din 5 octombrie 2005, l-a condamnat pe inculpat, în baza art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., de 3 ani închisoare și în baza art. 211 alin. (2) lit. a) și c) și alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., la 7 ani închisoare, iar în baza art. 33 lit. a) C. pen.

și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare. Fiind nemulțumit de soluția pronunțată, inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 10270/2005. La termenul din 7 noiembrie 2005, instanța de control judiciar, verificând din oficiu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul M.P. Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 5 din C.A.D.O.L.F. și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate.

În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale. Rezultă așadar că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiuri le care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. Întrucât, în speță, există probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea trezi opiniei publice un puternic sentiment de insecuritate socială ce rezultă din însăși natura și gravitatea faptelor deduse judecății, dar și din urmarea produsă, se constată că instanța de apel a apreciat just și corect atunci când a conchis că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu s-au schimbat și deci, impun în continuare privarea de libertate a acestuia.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpat ca nefondat, susținând ca legală și temeinică încheierea atacată. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție urmează să-l oblige pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.P. împotriva încheierii din 7 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, în dosarul nr. 10.270/2005 al Curții de Apel Ploiești. Obligă recurentul inculpat să plătească suma de 220 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 noiembrie 2005.