ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7828/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 688 din 23

ianuarie 2004 Judecătoria Brașov, a respins acțiunea formulată și precizată de

reclamanții C.E.R., C.G.S. și H.A.W.S., în contradictoriu cu pârâții A.C.V.,

C.M., SC R. SRL și Municipiul Brașov prin primar, ca nefondată; a respins

cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, formulată de C.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, actele de vânzare–cumpărare: nr. 20414 din 11 octombrie 1996

și nr. 2368 din 21 octombrie 1997 au fost încheiate cu respectarea condițiilor

generale prevăzute de art. 948 și art. 698 C. civ. precum condițiile speciale

prevăzute de art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia

civilă nr. 887 din 21 septembrie 2004 a respins apelul declarat de reclamanții

C.E.R., H.A.W.S. și C.G.S., împotriva sentinței nr. 688 din 23 ianuarie 2004 a

Judecătoriei Brașov.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că, pârâții C.M. și A.C.V. în momentul încheierii contractelor

de vânzare–cumpărare: nr. 20414 din 11 octombrie 1996 și nr. 2368 din 21

octombrie 1997 au fost cumpărători de bună credință conform art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 nemodificată și completată prin Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri

adiacente. Că, de asemenea au fost respectate , condițiile prevăzute de art. 9

și art. 14 din Legea nr. 112/1995 la data încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare enunțate mai sus.

Împotriva deciziei civile mai sus

menționată au declarat recurs reclamanții C.E.R., C.G.S. și H.A.W.S.

criticând-o ca fiind nelegală, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. deoarece:

- în mod greșit instanțele au

reținut că pârâții au fost de bună credință în momentul cumpărării imobilului

situat în Brașov, de vreme ce aceștia au fost notificați să nu cumpere

apartamentul în litigiu întrucât este revendicat de moștenitorii fostului

proprietar.

Recursul nu este fondat.

Imobilul în litigiu situat în

Brașov, înscris în C.F. nr. 20268 Brașov, sub nr. top inițial 5034, 5035,

5062/1 a aparținut numitei S.M. (născută S.), ai cărei moștenitori sunt

reclamanții C.E.R., C.G.S. și H.A.W.S., conform certificatelor de moștenitor

din 7 octombrie 1993 și 15 septembrie 1999, f 64 – 65, 53, 54, dosar fond.

Imobilul mai sus menționat, a fost

preluat de Statul Român la data de 20 februarie 1982 (prin decizia nr. 160

emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Județului Brașov), în

baza Decretului nr. 223/1974.

La data de 17 februarie 1983, Statul

Român și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în C.F.

nr. 20268 Brașov fila 25 dosar fond.

Reclamanții au notificat SC R. SRL

Brașov, în condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data

soluționării cauzei, în vederea restituirii imobilului în natură, la data de 1

august 2005, fila 32 dosar fond.

După preluarea de către stat,

imobilul în litigiu a fost închiriat pârâților A.C.V. și C.M., fila 13, 23

dosar fond, când ulterior au cumpărat câte un apartament, conform contractelor

de vânzare–cumpărare nr. 23168 din 21 octombrie 1997, fila 11 dosar fond și

20414 din 11 octombrie 1994, fila 21 dosar fond.

În raport de cele arătate, instanța

de apel, în mod corect, a reținut că cele două contracte de vânzare–cumpărare

au fost încheiate cu respectarea cerințelor art. 9 și art. 14 din Legea nr.

112/1995 și că nu există temei pentru constatarea nulității absolute a acestor

contracte.

În speță, sunt incidente prevederile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care actele juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca

obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută,

în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună–credință.

Rezultă că, de regulă, actele

juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil sunt lovite de

nulitate absolută. Același text statuează că sunt exceptate de la această

sancțiune extremă actele juridice de înstrăinare care au fost încheiate cu bună

credință, fără să se facă vreo distincție în ceea ce privește buna–credință a

participanților la actul de înstrăinare.

În aplicarea textului de lege mai

sus menționat instanța are posibilitatea ca, în raport de probele administrate,

să stabilească existența relei–credințe la încheierea actelor de înstrăinare și

numai în acest caz se poate constata nulitatea absolută.

Din economia textului de lege mai

sus enunțat rezultă că buna–credință constă în credința dobânditorilor că au

contractat cu adevăratul proprietar, cu respectarea prevederilor legale în

vigoare la data perfectării actelor.

Ambele categorii de condiții sunt

întrunite în speță, pentru că în situația în care reclamanții și-au manifestat

intenția de a redobândi proprietatea părinților lor la data de 1 august 2005,

pârâții nu au avut nici un dubiu, că apartamentele cumpărate (1996, 1997) nu

aparțin Statului Român proprietar tabular.

Mai mult, actele de

vânzare–cumpărare au fost încheiate după expirarea termenului de 6 luni lăsat

la dispoziția reclamanților pentru a-și exprima opțiunea între a obține

restituirea în natură sau despăgubiri, iar dispozițiile art. 9 din Legea nr.

112/1995 au prevăzut posibilitatea cumpărării acestor locuințe numai de către

chiriași.

Temeiurile ce au în vedere

prevederile art. 948 pct. 3 și 4 C. civ., invocate de reclamanți nu subzistă,

deoarece obiectul contractelor de vânzare–cumpărare menționate mai sus îl constituie

apartamentele din litigiu care în momentul vânzării aparțineau Statului ca

proprietar tabular (obiect determinat).

Cât privește cauza ilicită, ce poate

fi definită ca expresia poziției subiective a părților față de actul juridic

încheiat, respectiv ignorarea sau dimpotrivă cunoașterea de către cumpărător a

faptului că bunul înstrăinat nu ar aparține vânzătorului, nu poate fi reținută

în cauză, în raport de cele învederate mai sus.

Față de cele reținute, Înalta Curte

constată că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în consecință, recursul declarat

de reclamanți va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

R.C.E., S.C.G. și S.H.A.W. împotriva deciziei nr. 887/Ap din 21 septembrie 2004

a Curții de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat.

Obligă recurenții la 7,3 milioane

lei vechi către A.C.V.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 octombrie 2005.