ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4089/2003

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 26 martie 2003 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în anulare formulat în baza art. 330 pct. 2 C.proc. civ. de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 358/3 aprilie 2002 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. S-a susținut că decizia a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, fiind totodată și netemeinică. Analizând recursul în anulare, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 4 noiembrie 1999 pe rolul Judecătoriei Brașov (dosar nr.16396/1999), reclamanții C.Ș., T.M.

și C.L. au chemat în judecată pe pârâții S.C. R. SRL Brașov, S.B., S.C. și M.R., solicitând constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate respectiv la 17 septembrie 1996, 17 octombrie 1996, 21 martie 1997, prin care pârâților persoane fizice li s-au vândut conform Legii nr. 112/1995, apartamente din imobilul ce a aparținut părinților reclamanților, situat în Brașov. După administrarea probei cu înscrisuri și interogatorii, Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 5931/13 aprilie 2000 a respins acțiunea, reținând în esență că reclamanții, terți față de contractele de vânzare-cumpărare, nu aveau calitatea procesual activă de a ataca aceste convenții. În fața instanței de apel, Tribunalul Brașov, reclamanții au solicitat suspendarea judecății în baza art. 244 C. proc.

civ., până la soluționarea acțiunii în revendicare pendinte pe rolul Judecătoriei Brașov. După suspendare și repunerea pe rol, Tribunalul Brașov a pronunțat decizia nr. 2105 din 3 decembrie 2001 prin care a admis apelul reclamanților, a respins excepția lipsei calității procesual active iar pe fond a respins acțiunea ca nefondată. S-a reținut în motivarea acestei decizii că toți pârâții au fost de bună credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, încrezându-se în aparența de drept a valabilității titlului statului, atâta timp cât, anterior, reclamanților li se respinsese o acțiune în revendicare având ca obiect același imobil. Prin decizia nr. 358 din 3 aprilie 2002, Curtea de Apel Brașov a admis recursul, a modificat în parte decizia din apel și a admis acțiunea, constatând nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

În motivarea soluției, instanța a reținut că pârâții au fost de rea credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât au știut despre existența pretențiilor reclamanților privind restituirea imobilului ce aparținuse părinților lor. În acest sens, au fost evocate litigiile anterioare, cu care pârâții (deși nu erau părți în dosare) erau la curent, dovadă fiind mai multe înscrisuri invocate în hotărâre. Ca atare, s-a constatat că atât vânzătorul cât și cumpărătorii au fost de rea credință la data contractării, iar în privința contractului încheiat la 21 martie 1997 s-a reținut în plus că s-a încheiat cu încălcarea dispoziției art. 6 din H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care prevedea suspendarea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare până la lămurirea situației juridice a imobilelor.

Or, se arată în hotărâre, la acea dată era pe rol contestația formulată împotriva Hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei ultime decizii a fost declarat prezentul recurs în anulare, prin care procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție susține că în soluționarea cauzei, Curtea de Apel Brașov a încălcat esențial legea, pronunțând o hotărâre netemeinică. În dezvoltarea căii extraordinare de atac se susține că atâta timp cât prin hotărâri judecătorești anterioare (decizia civilă nr. 287/9 mai 1996 pronunțată de Curtea de Apel Brașov și decizia civilă nr. 386/15 aprilie 1999 pronunțată de aceeași instanță) se stabilise, cu autoritate de lucru judecat, titlul valabil al statului asupra imobilului, înseamnă că erau incidente dispozițiile Legii nr. 112/1995 „iar reclamanții au dreptul numai la despăgubiri”.

În plus, se susține în motivarea recursului în anulare, la data întocmirii formelor de înstrăinare, nu era notat nici un litigiu cu privire la acest imobil, „valabilitatea titlului statului fiind contestată, ulterior perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, prin acțiunea în nulitate ce s-a cerut a se constata”. În final, se afirmă că în cauză nu rezultă din probe reaua credință a dobânditorilor. Intimații-pârâți (succesorii pârâtei M.R., decedată pe parcursul procesului) au formulat cerere de suspendare a executării deciziei atacate prin recursul în anulare, cerere respinsă prin încheierea din 16 iulie 2003 pentru neîndeplinirea obligației de a achita cauțiunea, astfel cum dispune art. 330 2 alin. (1) din C. proc.

civ. Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului în anulare, iar intimații-pârâți persoane fizice au solicitat admiterea acestuia, depunând și un set de acte. Recursul în anulare nu este întemeiat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente. În prezentul litigiu, instanțele au fost investite cu o acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a unor apartamente din imobilul care – necontestat – a aparținut părinților reclamanților, ai căror moștenitori sunt. S-a invocat cauza ilicită și frauda la lege cu ocazia încheierii acestor contracte, susținându-se că atât vânzătorul, cât și cumpărătorii au fost de rea credință, știind că vând, respectiv cumpără lucrul altuia.

În acest sens au fost administrate probe, cu înscrisuri și interogatorii. Instanța de recurs, a cărei hotărâre este atacată prin prezentul recurs în anulare, a constatat întemeiată acțiunea. Curtea, din analiza ansamblului probelor administrate și din istoricul litigiilor anterioare, constată corect raționamentul instanței de recurs, care își găsește deplin suport legal și probator. Astfel, la data de 16 mai 1994 reclamanții au formulat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Statul Român, Consiliul local Brașov și S.C.R. Brașov, acțiune admisă de prima instanță în temeiul art. 38 din Legea nr. 115/1938 și art. 480 C. civ., reținându-se că autorul reclamanților, mic meseriaș, era exceptat de la naționalizare.

Soluția a fost menținută în apel. Consiliul local Brașov a declarat recurs, ce a format obiectul dosarului nr. 53/1996 pe rolul Curții de Apel Brașov. În acest dosar, la data de 10 ianuarie 1996 M.R., S.B. și S.C. au formulat o cerere, însoțită de anexe, prin care explicau de ce, în opinia lor, imobilul fusese corect naționalizat. La 9 mai 1996 Curtea de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 287 a admis recursul, a schimbat decizia din apel, a admis apelul și a respins acțiunea formulată de reclamanți. În considerentele deciziei s-a reținut că erau incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., cu privire la depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești, care nu ar fi avut căderea de a aprecia asupra legalității sau nelegalității Decretului nr. 92/1950, reclamanții fiind îndrumați să urmeze calea Legii nr. 112/1995.

Astfel cum rezultă din înscrisul de la fila 23 din dosar 16396/1999 al Judecătoriei Brașov, doamna S.C. a fost împuternicită de S.C. R. Brașov să ridice de la instanță copia deciziei nr. 287/1996 a Curții de Apel Brașov. Ulterior, reclamanții au formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995, solicitând restituirea bunului în natură, întrucât apreciau că titlul statului nu este valabil. În paralel, chiriașii imobilului (M.R., S.B. și S.C.) au solicitat cumpărarea acestuia, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995. Cererii formulate de reclamanți li s-a răspuns în luna decembrie 1996, prin emiterea Hotărârii nr. 114/2 decembrie 1996 de către Comisia județeană Brașov pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Cererea de restituire în natură a fost respinsă, cu motivarea că imobilul este ocupat de chiriași. Între timp, doi dintre chiriași cumpăraseră deja: S.C. la 17 septembrie 1996 și M.R. la 17 octombrie 1996. Reclamanții au atacat în justiție hotărârea nr. 114/1996, notând totodată în cartea funciară procesul. În faza recursului, chiriașii-cumpărători au formulat cereri de intervenție în interesul S.C. R. Brașov. Curtea de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 386/15 aprilie 1999 a admis cererea de intervenție, a admis recursul S.C.R. Brașov, a admis apelurile pârâților împotriva sentinței nr. 7238/1998 a Judecătoriei Brașov, care a fost schimbată în sensul că s-a respins acțiunea reclamanților, astfel cum a fost precizată.

În motivarea deciziei, instanța de recurs a reținut că apartamentele din litigiu, ce au constituit proprietatea antecesorilor reclamanților nu sunt libere, iar reclamanții nu locuiesc în ele în calitate de chiriași. S-a constatat că apartamentele au fost cumpărate de chiriași în temeiul H.G. nr. 20/1996. În continuarea motivării s-a menționat că imobilul a fost „preluat cu nerespectarea prevederilor legale la data respectivă” , dar s-a conchis că întrucât au fost vândute apartamentele, acțiunea urmează a fi respinsă. Procurorul general susține că prin decizia civilă nr. 287/1996 și decizia civilă nr. 386/1999 ale Curții de Apel Brașov s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat valabilitatea titlului statului asupra imobilului, ceea ce ar avea consecințe asupra dreptului reclamanților de a primi numai despăgubiri.

Cu privire la această susținere, Curtea constată mai întâi că este nefondată, cele două hotărâri judecătorești, al căror conținut a fost redat în considerațiile anterioare, neîndeplinind cerințele impuse de art. 1201 din C. civ. privind autoritatea lucrului judecat, prin raportare la decizia atacată prin prezentul recurs în anulare. Decizia nr. 287/1996 s-a pronunțat numai asupra competenței instanțelor judecătorești de a verifica legalitatea aplicării decretului de naționalizare, cu ocazia soluționării unei cereri în revendicare formulate de moștenitorii fostului proprietar. Cea de-a doua hotărâre invocată de Procurorul general – decizia civilă nr. 386/1999 – a constatat numai că apartamentele fuseseră deja vândute, motiv pentru care s-a respins cererea de restituire în natură.

Se constată că obiectul proceselor finalizate prin cele două decizii era altul decât cel soluționat prin decizia civilă nr. 358/2002 a Curții de Apel Brașov, anume constatarea nulității celor trei contracte de vânzare-cumpărare. Cu privire la susținerea că la data perfectării contractelor în cartea funciară nu era notat nici un proces privind imobilul în litigiu: într-adevăr, din extrasul de carte funciară depus în copie la dosar rezultă că prima notare a unui litigiu a avut loc în anul 1997, ulterior cumpărării de către chiriași a apartamentelor. Aceasta a fost și una din apărările pârâților-cumpărători pe parcursul judecării cauzei.

Este de observat însă că, potrivit art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, cuprinsul cărții funciare(…) se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost notată în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă n-a cunoscut pe altă cale această inexactitate. Același principiu este reluat în art. 34 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare. În speță, cu probele administrate, reclamanții au dovedit pe deplin (aspect reținut de instanța de recurs) că toți cumpărătorii au cunoscut despre contestarea de către reclamanți a titlului statului asupra imobilului.

Înscrisurile depuse la filele 22-23 din dosarul de fond (necontestate de pârâți) probează că pârâții erau la curent cu acțiunea în revendicare și în rectificare pornită de reclamanți în contradictoriu cu statul care figura înscris ca proprietar în cartea funciară. Ca atare, prezumția bunei credințe a dobânditorului cu titlu oneros al unui drept real a fost răsturnată, aceștia dovedindu-se a fi fost de rea-credință. La fel se apreciază și atitudinea vânzătorului, S.C. R. Brașov, care era parte în procesul de revendicare, i-a informat pe chiriași despre mersul procesului și chiar a împuternicit-o pe una dintre pârâte să ridice copia deciziei nr. 287/1996 de la Curtea de apel. Fiind dovedită astfel reaua credință a ambelor părți contractante, corect acțiunea a fost admisă prin decizia atacată.

Acest raționament a fost consacrat și în jurisprudența Curții Constituționale.

De pildă, în decizia nr. 191 din 25 iunie 2002, instanța de contencios constituțional, investită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a reținut: ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparținea vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea credință își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei; un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea credință era considerat nul absolut, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit”; incidența principiului aparenței în drept este subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea asupra calității de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie comună și unanimă și de asemenea, invincibilă – și a unei condiții privind buna credință a subdobânditorului care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

În speță, astfel cum s-a evidențiat în considerentele ce preced, s-a dovedit că ambele părți contractante au fost de rea credință, în privința cumpărătorilor hotărâtoare fiind cererea pe care la 10 ianuarie 1996 au formulat-o în procesul de revendicare pendinte pe rolul instanței brașovene, acțiune care deși nu era notată în cartea funciară, le era cunoscută. Ca atare, ei nu au calitate de terți pentru a fi apărați prin ignorarea cuprinsului cărții funciare, în înțelesul art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938. Pentru aceste considerente, în baza art. 330 3 (în vigoare la data investirii Curții) și 312 alin. (1) din C. proc. civ., constatându-se nefondat, recursul în anulare se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 358/R din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2003.