ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4089/2003

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 26 martie 2003 s-a înregistrat pe rolul

Curții Supreme de Justiție recursul în anulare formulat în baza art. 330 pct. 2

C.proc. civ. de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei civile nr. 358/3 aprilie 2002 a Curții de Apel

Brașov, secția civilă. S-a susținut că decizia a fost pronunțată cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond,

fiind totodată și netemeinică.

Analizând recursul în anulare, precum și

dosarele atașate, Curtea constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 4 noiembrie 1999

pe rolul Judecătoriei Brașov (dosar nr.16396/1999), reclamanții C.Ș., T.M. și

C.L. au chemat în judecată pe pârâții S.C. R. SRL Brașov, S.B., S.C. și M.R.,

solicitând constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

respectiv la 17 septembrie 1996, 17 octombrie 1996, 21 martie 1997, prin care

pârâților persoane fizice li s-au vândut conform Legii nr. 112/1995,

apartamente din imobilul ce a aparținut părinților reclamanților, situat în

Brașov.

După administrarea probei cu înscrisuri și

interogatorii, Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 5931/13 aprilie

2000 a respins acțiunea, reținând în esență că reclamanții, terți față de

contractele de vânzare-cumpărare, nu aveau calitatea procesual activă de a

ataca aceste convenții.

În fața instanței de apel, Tribunalul Brașov,

reclamanții au solicitat suspendarea judecății în baza art. 244 C. proc. civ.,

până la soluționarea acțiunii în revendicare pendinte pe rolul Judecătoriei

Brașov. După suspendare și repunerea pe rol, Tribunalul Brașov a pronunțat

decizia nr. 2105 din 3 decembrie 2001 prin care a admis apelul reclamanților, a

respins excepția lipsei calității procesual active iar pe fond a respins

acțiunea ca nefondată. S-a reținut în motivarea acestei decizii că toți pârâții

au fost de bună credință la momentul încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare, încrezându-se în aparența de drept a valabilității titlului

statului, atâta timp cât, anterior, reclamanților li se respinsese o acțiune în

revendicare având ca obiect același imobil.

Prin decizia nr. 358 din 3 aprilie 2002, Curtea

de Apel Brașov a admis recursul, a modificat în parte decizia din apel și a

admis acțiunea, constatând nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. În

motivarea soluției, instanța a reținut că pârâții au fost de rea credință la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât au știut despre

existența pretențiilor reclamanților privind restituirea imobilului ce

aparținuse părinților lor. În acest sens, au fost evocate litigiile anterioare,

cu care pârâții (deși nu erau părți în dosare) erau la curent, dovadă fiind mai

multe înscrisuri invocate în hotărâre. Ca atare, s-a constatat că atât vânzătorul

cât și cumpărătorii au fost de rea credință la data contractării, iar în

privința contractului încheiat la 21 martie 1997 s-a reținut în plus că s-a

încheiat cu încălcarea dispoziției art. 6 din H.G. nr. 11/1997 pentru

modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care

prevedea suspendarea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare până la

lămurirea situației juridice a imobilelor. Or, se arată în hotărâre, la acea

dată era pe rol contestația formulată împotriva Hotărârii Comisiei de aplicare

a Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei ultime decizii a fost declarat

prezentul recurs în anulare, prin care procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție susține că în soluționarea cauzei, Curtea de

Apel Brașov a încălcat esențial legea, pronunțând o hotărâre netemeinică. În

dezvoltarea căii extraordinare de atac se susține că atâta timp cât prin

hotărâri judecătorești anterioare (decizia civilă nr. 287/9 mai 1996 pronunțată

de Curtea de Apel Brașov și decizia civilă nr. 386/15 aprilie 1999 pronunțată

de aceeași instanță) se stabilise, cu autoritate de lucru judecat, titlul

valabil al statului asupra imobilului, înseamnă că erau incidente dispozițiile

Legii nr. 112/1995 „iar reclamanții au dreptul numai la despăgubiri”. În plus,

se susține în motivarea recursului în anulare, la data întocmirii formelor de

înstrăinare, nu era notat nici un litigiu cu privire la acest imobil,

„valabilitatea titlului statului fiind contestată, ulterior perfectării

contractelor de vânzare-cumpărare, prin acțiunea în nulitate ce s-a cerut a se

constata”. În final, se afirmă că în cauză nu rezultă din probe reaua credință

a dobânditorilor.

Intimații-pârâți (succesorii pârâtei M.R.,

decedată pe parcursul procesului) au formulat cerere de suspendare a executării

deciziei atacate prin recursul în anulare, cerere respinsă prin încheierea din

16 iulie 2003 pentru neîndeplinirea obligației de a achita cauțiunea, astfel

cum dispune art. 330

2

alin. (1) din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au

solicitat respingerea recursului în anulare, iar intimații-pârâți persoane

fizice au solicitat admiterea acestuia, depunând și un set de acte.

Recursul în anulare nu este întemeiat, urmând a

fi respins, pentru următoarele considerente.

În prezentul litigiu, instanțele au fost

investite cu o acțiune în constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare a unor apartamente din imobilul care – necontestat – a

aparținut părinților reclamanților, ai căror moștenitori sunt. S-a invocat cauza

ilicită și frauda la lege cu ocazia încheierii acestor contracte, susținându-se

că atât vânzătorul, cât și cumpărătorii au fost de rea credință, știind că

vând, respectiv cumpără lucrul altuia. În acest sens au fost administrate

probe, cu înscrisuri și interogatorii. Instanța de recurs, a cărei hotărâre

este atacată prin prezentul recurs în anulare, a constatat întemeiată acțiunea.

Curtea, din analiza ansamblului probelor

administrate și din istoricul litigiilor anterioare, constată corect raționamentul

instanței de recurs, care își găsește deplin suport legal și probator.

Astfel, la data de 16 mai 1994 reclamanții au

formulat o acțiune în revendicare în contradictoriu cu Statul Român, Consiliul

local Brașov și S.C.R. Brașov, acțiune admisă de prima instanță în temeiul art.

38 din Legea nr. 115/1938 și art. 480 C. civ., reținându-se că autorul

reclamanților, mic meseriaș, era exceptat de la naționalizare. Soluția a fost

menținută în apel. Consiliul local Brașov a declarat recurs, ce a format

obiectul dosarului nr. 53/1996 pe rolul Curții de Apel Brașov. În acest dosar,

la data de 10 ianuarie 1996 M.R., S.B. și S.C. au formulat o cerere, însoțită

de anexe, prin care explicau de ce, în opinia lor, imobilul fusese corect

naționalizat. La 9 mai 1996 Curtea de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 287

a admis recursul, a schimbat decizia din apel, a admis apelul și a respins

acțiunea formulată de reclamanți. În considerentele deciziei s-a reținut că

erau incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., cu privire la

depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești, care nu ar fi avut căderea de

a aprecia asupra legalității sau nelegalității Decretului nr. 92/1950,

reclamanții fiind îndrumați să urmeze calea Legii nr. 112/1995. Astfel cum

rezultă din înscrisul de la fila 23 din dosar 16396/1999 al Judecătoriei

Brașov, doamna S.C. a fost împuternicită de S.C. R. Brașov să ridice de la

instanță copia deciziei nr. 287/1996 a Curții de Apel Brașov.

Ulterior, reclamanții au formulat cerere în baza

Legii nr. 112/1995, solicitând restituirea bunului în natură, întrucât apreciau

că titlul statului nu este valabil.

În paralel, chiriașii imobilului (M.R., S.B. și

S.C.) au solicitat cumpărarea acestuia, în temeiul art. 9 din Legea nr.

112/1995.

Cererii formulate de reclamanți li s-a răspuns

în luna decembrie 1996, prin emiterea Hotărârii nr. 114/2 decembrie 1996 de

către Comisia județeană Brașov pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Cererea de

restituire în natură a fost respinsă, cu motivarea că imobilul este ocupat de

chiriași. Între timp, doi dintre chiriași cumpăraseră deja: S.C. la 17

septembrie 1996 și M.R. la 17 octombrie 1996.

Reclamanții au atacat în justiție hotărârea nr.

114/1996, notând totodată în cartea funciară procesul. În faza recursului,

chiriașii-cumpărători au formulat cereri de intervenție în interesul S.C. R.

Brașov. Curtea de Apel Brașov, prin decizia civilă nr. 386/15 aprilie 1999 a

admis cererea de intervenție, a admis recursul S.C.R. Brașov, a admis apelurile

pârâților împotriva sentinței nr. 7238/1998 a Judecătoriei Brașov, care a fost

schimbată în sensul că s-a respins acțiunea reclamanților, astfel cum a fost

precizată. În motivarea deciziei, instanța de recurs a reținut că apartamentele

din litigiu, ce au constituit proprietatea antecesorilor reclamanților nu sunt

libere, iar reclamanții nu locuiesc în ele în calitate de chiriași. S-a

constatat că apartamentele au fost cumpărate de chiriași în temeiul H.G. nr.

20/1996. În continuarea motivării s-a menționat că imobilul a fost „preluat cu

nerespectarea prevederilor legale la data respectivă”  , dar s-a conchis că

întrucât au fost vândute apartamentele, acțiunea urmează a fi respinsă.

Procurorul general susține că prin decizia

civilă nr. 287/1996 și decizia civilă nr. 386/1999 ale Curții de Apel Brașov

s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat valabilitatea titlului statului

asupra imobilului, ceea ce ar avea consecințe asupra dreptului reclamanților de

a primi numai despăgubiri.

Cu privire la această susținere, Curtea constată

mai întâi că este nefondată, cele două hotărâri judecătorești, al căror

conținut a fost redat în considerațiile anterioare, neîndeplinind cerințele

impuse de art. 1201 din C. civ. privind autoritatea lucrului judecat, prin

raportare la decizia atacată prin prezentul recurs în anulare. Decizia nr.

287/1996 s-a pronunțat numai asupra competenței instanțelor judecătorești de a

verifica legalitatea aplicării decretului de naționalizare, cu ocazia

soluționării unei cereri în revendicare formulate de moștenitorii fostului

proprietar. Cea de-a doua hotărâre invocată de Procurorul general – decizia

civilă nr. 386/1999 – a constatat numai că apartamentele fuseseră deja vândute,

motiv pentru care s-a respins cererea de restituire în natură. Se constată că

obiectul proceselor finalizate prin cele două decizii era altul decât cel

soluționat prin decizia civilă nr. 358/2002 a Curții de Apel Brașov, anume

constatarea nulității celor trei contracte de vânzare-cumpărare.

Cu privire la susținerea că la data perfectării

contractelor în cartea funciară nu era notat nici un proces privind imobilul în

litigiu: într-adevăr, din extrasul de carte funciară depus în copie la dosar

rezultă că prima notare a unui litigiu a avut loc în anul 1997, ulterior

cumpărării de către chiriași a apartamentelor. Aceasta a fost și una din

apărările pârâților-cumpărători pe parcursul judecării cauzei. Este de observat

însă că, potrivit art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea

dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, cuprinsul cărții funciare(…) se

consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu

oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost notată

în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă

n-a cunoscut pe altă cale această inexactitate. Același principiu este reluat

în art. 34 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare.

În speță, cu probele administrate, reclamanții

au dovedit pe deplin (aspect reținut de instanța de recurs) că toți

cumpărătorii au cunoscut despre contestarea de către reclamanți a titlului

statului asupra imobilului. Înscrisurile depuse la filele 22-23 din dosarul de

fond (necontestate de pârâți) probează că pârâții erau la curent cu acțiunea în

revendicare și în rectificare pornită de reclamanți în contradictoriu cu statul

care figura înscris ca proprietar în cartea funciară.

Ca atare, prezumția bunei credințe a

dobânditorului cu titlu oneros al unui drept real a fost răsturnată, aceștia

dovedindu-se a fi fost de rea-credință. La fel se apreciază și atitudinea

vânzătorului, S.C. R. Brașov, care era parte în procesul de revendicare, i-a

informat pe chiriași despre mersul procesului și chiar a împuternicit-o pe una

dintre pârâte să ridice copia deciziei nr. 287/1996 de la Curtea de apel. Fiind

dovedită astfel reaua credință a ambelor părți contractante, corect acțiunea a

fost admisă prin decizia atacată.

Acest raționament a fost consacrat și în

jurisprudența Curții Constituționale. De pildă, în decizia nr. 191 din 25 iunie

2002, instanța de contencios constituțional, investită cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a

reținut: ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului

că bunul înstrăinat nu aparținea vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de

care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea credință

își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei; un act de înstrăinare

încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea credință era

considerat nul absolut, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit”; incidența principiului

aparenței în drept este subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind

eroarea asupra calității de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să

fie comună și unanimă și de asemenea, invincibilă – și a unei condiții privind

buna credință a subdobânditorului care trebuie să fie perfectă, adică lipsită

de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

În speță, astfel cum s-a evidențiat în

considerentele ce preced, s-a dovedit că ambele părți contractante au fost de

rea credință, în privința cumpărătorilor hotărâtoare fiind cererea pe care la

10 ianuarie 1996 au formulat-o în procesul de revendicare pendinte pe rolul

instanței brașovene, acțiune care deși nu era notată în cartea funciară, le era

cunoscută. Ca atare, ei nu au calitate de terți pentru a fi apărați prin

ignorarea cuprinsului cărții funciare, în înțelesul art. 33 din Decretul-lege

nr. 115/1938.

Pentru aceste considerente, în baza art. 330

3

(în vigoare la data investirii Curții) și 312 alin. (1) din C. proc. civ.,

constatându-se nefondat, recursul în anulare se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 358/R din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  15 octombrie 2003.