ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4778/2003

Ședința publică de la 18 noiembrie 2003 Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta A.L. a chemat în judecată pe pârâții: R.T. și S.C. R. Brașov, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 21908 din 31 martie 1997 încheiat între pârâți cu privire la imobilul situat în Brașov, și evacuarea pârâtei R.T. din imobilul în litigiu pentru lipsă de titlu. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este proprietara tabulară a imobilului în litigiu iar Statul Român în mod nelegal, prin fraudă la lege, a înstrăinat apartamentul nr. 6 pârâtei R.T.

Prin sentința civilă nr. 1685 din 6 februarie 2001, Judecătoria Brașov a respins acțiunea formulată de reclamantă privind evacuarea pârâtei din imobilul în litigiu; a admis cererea cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 21908/31 martie 1997; a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție pentru evicțiune formulată de pârâta R.T. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că actul de vânzare-cumpărare nr. 21908/31 martie 1997 a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale fiind lovit de nulitate absolută. În ce privește cererea de evacuare s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 6 din O.G.

nr. 40/1999. Tribunalul Brașov, prin decizia civilă nr. 1518 din 12 septembrie 2001, a admis apelurile formulate de R.T. și S.C. R. SRL, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că, a respins cererea reclamantei privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, a admis în parte cererea reconvențională a pârâtei R.T. și a constatat calitatea sa de proprietară cu privire la imobilul în litigiu; a respins apelul reclamantei A.L. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că actul translativ de proprietate a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, pârâta fiind cumpărător de bună-credință al imobilului în litigiu. Prin decizia civilă nr. 1679 din 18 decembrie 2001, Curtea de Apel Brașov a admis în parte recursul formulat de reclamantă, a modificat decizia tribunalului în sensul că, a respins apelul pârâtei S.C.

R. SRL Brașov; a admis în parte apelul pârâtei R.T. și a schimbat în parte sentința civilă nr. 1518/12 septembrie 2001 a Judecătoriei Brașov, dispunând obligarea reclamantei să încheie contract de închiriere cu pârâta R., menținând celelalte dispoziții ale sentinței. În conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a formulat recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 1679/18 decembrie 2001 a Curții de Apel Brașov, criticând-o în sensul că actul de vânzare-cumpărare nr. 21908 din 31 martie 1997 a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, iar la data perfectării actului respectiv pârâta R.T.

a fost cumpărător de bună-credință cu privire la imobilul în litigiu. Recursul în anulare nu este fondat. Obiectul litigiului dintre reclamanta A.L., pe de o parte, și pârâta R.T, pe de altă parte, îl constituie, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 21908 încheiat la data de 31 martie 1997 între S.C. R. SRL Brașov și pârâtă. Reclamanta a făcut dovada calității de proprietar, cu privire la apartamentul nr. 6 – în litigiu, C.F. nr. 2477/2000 – , dosar nr. 3193/2000 al Judecătoriei Brașov. Încheierea unei vânzări în care vânzătorul și cumpărătorul sunt de rea-credință, știind sau trebuind să știe că bunul aparține altuia, face ca aceasta să fie nulă absolut pentru cauză ilicită sau imorală, în condițiile art. 966 C.civ.

Într-o asemenea situație, orice persoană interesată, inclusiv adevăratul proprietar, poate invoca nulitatea absolută a vânzării și restabilirea situației anterioare. În speță, vânzătorul – statul – este indiscutabil, de rea-credință, el fiind acela care, a preluat apartamentul nr. 6 situat în Brașov, – proprietatea reclamantei, - fără titlu, respectiv fără temei legitim, iar apoi, tot fără temei juridic l-a înstrăinat pârâtei – art. 9 din Legea nr. 112/1995. Nulitatea absolută pentru cauză ilicită sau imorală nu poate fi cerută decât dacă scopul – motivat – ilicit sau imoral este comun ambelor părți contractante. Cu alte cuvinte, nulitatea absolută poate surveni numai dacă finalitatea ilicită sau imorală este comună ambelor părți, adică, nu numai cunoscută, ci și urmărită de fiecare dintre acestea.

În cazul examinat, deși statul și pârâta R.T. au cunoscut prevederile art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, în sensul că reclamanta A.L. a depus cerere la 17 iulie 1996 pentru restituirea în natură a apartamentului mai sus menționat, totuși au încălcat prevederile legale menținute, prin încheierea contractului de vânzare nr. 21908/31 martie 1997. În contextul celor învederate este de evidențiat și art. 3 alin. (6) din H.G. nr. 11/29 ianuarie 1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, potrivit căruia, în cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se află cereri referitoare la imobilele prevăzute la art. 5, procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriași, se suspendă până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective.

În speță, în timp ce pe rolul instanțelor din Municipiul Brașov, se aflau spre soluționare cauzele ce priveau pe reclamantă, pe pârâta R.T, S.C. R. SRL Brașov și Comisia Județeană Brașov pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, având ca obiect – apartamentul nr. 6 în litigiu, - pârâta și S.C. R. SRL Brașov, au întocmit contractul de vânzare-cumpărare nr. 21908/31 martie 1997, lucru ce evidențiază încă odată reaua-credință a ambelor părți, în momentul întocmirii contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare nr. 21908/31 martie 1997, a fost încheiat cu încălcarea vădită a prevederilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar la data perfectării actului menționat, părțile acestuia au fost de rea-credință.

Așadar față de cele reținute, Curtea constată că recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 1679/18 decembrie 2001 a Curții de Apel București, este nefondat și se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1679 din 18 decembrie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția civilă ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2003.