ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3161/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3161/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 25 octombrie 2002, reclamantul D.G.,

a chemat în judecată pârâții D.M., cu același domiciliu ca al reclamantului, sucursala

tip I Craiova a B.A. SA, în prezent sucursala Dolj a SC R.B. SA și SC V.C. SRL,

reprezentată în prezent prin lichidatorul judiciar B.G., solicitând a se

constata nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară, încheiat la

6 octombrie 1998 și autentificat la 6 octombrie 1998 de către B.N.P. D.T., prin

care D.M. a garantat cu imobilul, bun comun, situat în Craiova, creditul în

sumă de 500.000.000 lei acordat de B.A. către SC V.C. SRL.

La 20 noiembrie 2002, reclamantul

își precizează acțiunea în sensul că, păstrând obiectul cererii inițiale, arată

că semnarea contractului de garanție s-a făcut numai de către soția sa D.M.,

deși garanția a constat într-un obiect (bunul imobil) proprietatea comună a

ambilor soți, că s-a invocat în contract prezența ambilor soți cu toate că el a

lipsit și că procura dată soției sale s-a referit la garantarea prin ipotecă a

împrumutului luat de P.T., ca persoană fizică și nu a împrumutului acordat de

bancă SC V.C. SRL.

La aceiași dată, instanța

înregistrează cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamantului D.G.,

formulată de D.E., prin care se susține că acțiunea este admisibilă, indiferent

de cele constatate de ea cu prilejul autentificării procurii dată de reclamant,

pârâtei D.M., întrucât contractul de garanție este încheiat cu fraudarea legii,

iar procura eliberată de biroul său notarial fiind rezultatul manoperelor

dolosive al căror autor este P.T., este nulă.

La 11 decembrie 2002, sucursala Dolj

a SC R.B. SA, care a înlocuit în instanță sucursala Craiova a B.A., prin cereri

distincte, a chemat în garanție pe P.F., semnatară din partea băncii a

contractului de garanție a cărei nulitate se cere a se constata, pe B.N.P. D.E.

din Craiova, care a autentificat procura ce a fost folosită pentru semnarea

contractului de garanție amintit, de către D.M. și pe B.N.P. T.D. din Craiova,

care a autentificat contractul de garanție menționat mai sus.

Prin sentința civilă nr. 501

pronunțată la 29 ianuarie 2003, Judecătoria Craiova, investită cu soluționarea

cererilor de mai sus, a declinat competența în favoarea secției comerciale și

de contencios administrativ a Tribunalului Dolj, constatând natura comercială a

litigiului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției

comerciale și de contencios administrativ a Tribunalului Dolj, instanță în fața

căreia T.D., a depus o cerere de intervenție accesorie, în folosul pârâtei SC R.B.

SA, prin care susține că actul de garanție imobiliară a cărei nulitate se cere

de reclamant a se constata, este încheiat în condiții de deplină legalitate.

Secția comercială și de contencios administrativ

a Tribunalului Dolj, prin sentința nr. 5944 pronunțată la 8 octombrie 2003, a

admis acțiunea precizată a reclamantului și cererea de intervenție accesorie a

B.N.P. D.E., constatând nulitatea absolută a contractului de garanție

imobiliară din 6 octombrie 1998, autentificat la 6 octombrie 1998 de către B.N.P.

D.T.

Instanța a respins cererile de

chemare în garanție a lui P.F., D.E. și T.D. și cererea de intervenție

accesorie a B.N.P. T.D., luând act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de

judecată.

Tribunalul a reținut faptul că

instituirea garanției imobiliare s-a făcut asupra unui bun comun,

consimțământul soțului reclamant lipsind întrucât garanția s-a făcut în folosul

altei persoane decât cea pentru care el a dat procură soției pârâte, singura

care a semnat actul.

S-a mai reținut și împrejurarea că

ipoteca ce s-a constituit nu este valabilă nici pentru că nu s-a determinat prin

act suma garantată (art. 1776 C. civ.), ca și împrejurarea că procura eliberată

de reclamant a fost ulterior anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Pentru considerentele expuse, a fost

admisă și cererea de intervenție accesorie a B.N.P. D.E., respingându-se

cererea de intervenție accesorie a B.N.P. D.T.

Cererea de chemare în garanție a lui

P.F., întemeiată pe regulile C. civ., privind mandatul (art. 1352 C. civ.), a

fost respinsă pentru considerentul că cea în cauză nu a acționat ca mandatar al

SC R.B. SA, ci ca angajat al acesteia, situație existentă la data întocmirii

actului.

Cererea de chemare în garanție a B.N.P.

D.E., a fost respinsă pentru considerentul că procura autentificată cu

încălcarea legii nu a fost hotărâtoare în stabilirea nulității contractului de

garanție imobiliară, acesta fiind întocmit în alte condiții decât cele pentru

care a fost întocmită procura, împrumutul fiind acordat altei persoane decât

cea la care s-a referit reclamantul.

În fine, cererea de chemare în

garanție a B.N.P. D.T. a fost respinsă întrucât, dacă s-ar reține o culpă în

întocmirea actului de garanție imobiliară, aceasta este a notarului și nu a

biroului chemat în judecată, primul trebuind să fi fost acționat în judecată.

Apelurile declarate împotriva sentinței

de către B.N.P. D.T., SC R.B. SA și D.T., au fost respinse prin decizia nr. 367,

pronunțată la 27 septembrie 2004 de către secția comercială a Curții de Apel

Craiova.

Instanța a înlăturat susținerile

privind greșita indicare, prin sentință, a căii de atac ce urma a fi folosită

de părți, nerespectarea procedurii de soluționare a cererii de recuzare

formulată în cauză, nerespectarea principiului disponibilității în legătură cu

alegerea de către parte a temeiului juridic și a obiectului acțiunii, inexistența

temeiurilor în baza cărora să se constate nulitatea absolută a actului, greșita

aplicare a art. 35 C. fam., existența consimțământului reclamantului la

încheierea actului de garanție imobiliară, consimțământ dat prin procură

autentică soției sale, greșita respingere a cererii de chemare în garanție ca

neîntemeiată, aceasta nefiind admisibilă întrucât nu există raport de

prepușenie între notarul public și bancă și greșita respingere a cererii de

chemare în garanție, câtă vreme acțiunea reclamantului a fost admisă.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs atât SC R.B. SA și D.T., criticând-o pentru nelegalitate.

Printr-un prim motiv de recurs SC R.B.

SA susține că, atât timp cât a fost anulat contractul de garanție, se impunea

stabilirea răspunderii civile și delictuale a chemaților în garanție. Există la

dosar dovezi din care rezultă că D.T., D.M., D.E. și P.F. aveau cunoștință de

împrejurările ce au atras constatarea nulității contractului de garanție și au

acționat în sensul încheierii lui, activitatea unora având chiar aspect penal

și fiind sancționată irevocabil.

În al doilea rând hotărârea

pronunțată de instanța de apel este criticată pentru remotivarea nepermisă, în

dauna reclamantei căreia i s-a creat o situație mai grea, a hotărârii instanței

de fond, în sensul că s-a înlocuit motivarea bazată pe anularea în penal a

procurii dată de reclamant cu consecința anulării contractului de garanție

drept consecință a lipsei consimțământului celuilalt soț, conform art. 35 C.

fam., cu motivarea că este nul contractul de garanție pentru lipsa

consimțământului reclamantului.

În al treilea rând se susține că

instanța de apel ajunge la o greșită stabilire a situației de fapt ca urmare a

ignorării unor probe administrate în cauză.

În fine, se mai susține că nulitatea

este parțială, consimțământul lui D.M. fiind valabil exprimat.

D.T., atât în calitate de

intervenient accesoriu, cât și în calitate de chemat în garanție, critică

hotărârea instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Astfel, într-un prim motiv de recurs

se critică hotărârea instanței de apel pentru încălcarea art. 292 și 295 C.

proc. civ., constând în aceea că, depășindu-se cadrul investirii prin apelul

declarat, aceasta a soluționat cauza în baza unor alte considerente pe care

prima instanță nu le-a avut în vedere.

Lipsa consimțământului reclamantului

este dedusă cu ignorarea unor probe administrate, trăgându-se greșit concluzia

că reclamantul nu a fost prezent la încheierea actului, că mențiunea

reprezentării sale prin procură este făcută ulterior autentificării

contractului de garanție, împrejurare dedusă din lipsa mențiunii pe alte exemplare

de contractului în afara celui rămas la notar și că greșit s-a reținut

împrejurarea că nici D.M. nu a fost prezentă la autentificarea contractului.

Concluzia la care ajunge recurenta

este aceea că actul de garanție a fost semnat de ambele părți, în ziua

autentificării lui, D.M. personal, iar reclamantul prin procură autentică.

O a doua critică a hotărârii constă

în greșita reținere a unui temei pentru constatarea nulității absolute, în

realitate fiind vorba de o nulitate relativă a contractului de garanție,

acțiunea trebuind să fie întemeiată pe prevederile art. 35 C. fam. și nu pe art.

948 C. civ.

O a treia critică rezidă în aceea

că, după ce s-a adoptat inițial motivarea neprezenței reclamantului la

întocmirea contractului acoperită prin adăugirea ulterioară pe încheiere a unei

procuri de consimțământ, iar ulterior cea a manifestării în procură a unui

consimțământ diferit decât cel necesar pentru întocmirea contractului de

garanție, ignorându-se faptul că procura a fost anulată judecătorește, se omite

a se vedea că la momentul autentificării contractului notara recurentă nu avea

nici un motiv să refuze această autentificare.

În fine, recurenta susține că

instanța de apel a schimbat motivarea respingerii cererii de chemare în

garanție adoptată de prima instanță, din cea bazată pe lipsa dovezii vinovăției

notarului public, în cea bazată pe necăderea băncii în pretențiuni față de

reclamant și pe inexistența raporturilor juridice între bancă și D.T., cu

precizarea că în speță sunt aplicabile prevederile art. 998 – 999 C. civ.

Criticile nu sunt întemeiate.

Prin acțiunea introductivă de

instanță, reclamantul a cerut a se constata nulitatea absolută a contractului

de garanție, invocând în principal lipsa consimțământului său și bazându-se pe

prevederile art. 948 C. civ., arătând în continuare că nulitatea absolută a

contractului este și consecința încălcării dispozițiilor imperative ale art. 35

C. fam., prin semnarea numai de soția sa a contractului ce greva un bun comun,

în condițiile în care nu operează prezumția mandatului tacit reciproc.

Art. 35 C. fam., care a fost invocat

ca argument în plus de reclamant, instituie o prezumție de consimțământ al

celuilalt soț, cu excepția actelor de înstrăinare sau grevare a unui teren sau

construcții.

Este adevărat că înstrăinarea sau

grevarea unui imobil de către un soț, fără consimțământul celuilalt soț, este

posibil să fie validată prin manifestarea în acest sens a voinței soțului al

cărui consimțământ nu a fost exprimat.

Este cazul în care acest

consimțământ a existat, însă el nu a fost exprimat.

În ipoteza în care consimțământul

soțului absent la încheierea actului, lipsește cu desăvârșire, el nefiind

prezent nici anterior, nici concomitent, nici posterior încheierii actului,

sancțiunea este nulitatea absolută a acestuia pentru încălcarea art. 948 C.

civ.

C. fam., reglementând regimul

comunității de bunuri și instituind o prezumție de mandat tacit, este normal să

reglementeze situațiile care derogă de la această prezumție și în care urmează

a se aplica dreptul comun în materia contractelor, textul invocat neconținând vre-o

derogare de la acesta, necesară cu atât mai mult cu cât este vorba de ordinea

publică.

Soluția se impune și pentru faptul

că, în ipoteza neratificării actului de soțul absent, acesta este nul în

întregime, pentru faptul că nulitățile absolute sunt numai în principiu

neacoperibile, pentru faptul că lipsa efectivă a consimțământului lezează un

text de ordine publică și pentru faptul că existența mandatului tacit nu

constituie o prezumție absolută.

De altfel, reclamantul însuși

precizează acțiunea sa, în condițiile legii, la 20 noiembrie 2002,

prevalându-se de frauda la lege în justificarea temeiului juridic al acțiunii,

așa încât susținerea este lipsită de obiect.

Instanța de apel nu a încălcat nici

prevederile art. 292 sau 295 C. proc. civ., susținerea motivului nulității

actului de garanție fiind folosită și în fața primei instanțe, iar examinarea

aspectelor ce lezează ordinea publică putând fi făcută și din oficiu.

Constatarea nulității contractului

de garanție în întregime, consecință a constatării lipsei consimțământului

reclamantului, înlătură susținerea că acesta putea fi menținut în ființă

parțial, în limitele consimțământului lui D.M., instanțele motivând corect

această soluție pentru considerentul că aceste limite nu pot fi determinate.

Schimbarea motivării primei

instanțe, permisă de altfel în limitele prevăzute de art. 295 C. proc. civ., nu

afectează legalitatea hotărârii având în vedere obiectul acțiunii.

Față de acesta și de soluția

adoptată nu poate fi vorba nici de crearea unei situații mai grele apelantei.

În mod corect au fost respinse de

către instanțe cererile de chemare în garanție formulate de SC R.B. SA, nefiind

întrunite cerințele art. 60 C. proc. civ., cum s-a reținut.

Aceste cereri, în principiu

admisibile, nu au fost primite de instanțe pentru că ele nu au fost introduse

în termenul prevăzut de art. 61 C. proc. civ. și nu conțin demonstrarea

prejudiciului creat și nici legătura sa cauzală față de activitatea desfășurată

de chemații în garanție.

Constatarea nulității contractului

de garanție imobiliară nu este prin ea însăși generatoare de prejudiciu, iar

imposibilitatea recuperării creditului acordat nu s-a făcut.

În plus, argumentele invocate de

prima instanță pentru respingerea acestor cereri nu au fost înlăturate de către

autoarea lor.

Susținerile SC R.B. SA constând în

aceea că chematele în garanție cunoșteau motivele de nulitate ale actelor de

reprezentare și garanție, nu fac decât să înlăture apărarea sa în ce privește

acțiunea principală, iar temeiurile pentru care ar putea eventual răspunde

chemații în garanție sunt altele decât cele ce au stat la baza cererilor.

Nu se poate susține că reclamantul

și-a manifestat, la încheierea procurii, consimțământul pentru garantarea

creditului acordat SC V.C. SRL, câtă vreme procura este dată pentru alte scopuri

decât cele urmărite la încheierea contractului de garanție.

Nu se poate susține că aspectul

invocat este formal sau că înlocuirea în convenție a persoanei fizice pentru

care a fost eliberată procura, cu persoana juridică ce a fost împrumutată este

implicit acceptată de reclamant, câtă vreme este vorba de patrimoniul său de

care dispune în condițiile pe care le stabilește și câtă vreme există diferențe

substanțiale în legătură cu modul în care va fi despăgubit în caz de

nerestituire a împrumutului și de valorificare a garanției.

De altfel, aceste aspecte au făcut

și obiectul unui dosar penal ceea ce dovedește importanța manifestării

consimțământului reclamantului la încheierea actului de garanție.

Aspectele referitoare la temeinicia

constatărilor instanței de apel nu pot forma obiectul controlului judiciar prin

recurs, care este promovabil strict pentru motivele de legalitate expres și

limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În raport de cele arătate,

recursurile declarate în cauză urmează a fi respinse, ca nefondate, conform art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

pârâta SC R.B. SA sucursala Dolj Craiova și de intervenienta chemată în

garanție D.T., împotriva deciziei nr. 367 din 27 septembrie 2004 a Curții de

Apel Craiova, secția comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 26 mai 2005.