ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3161/2005

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 25 octombrie 2002, reclamantul D.G., a chemat în judecată pârâții D.M., cu același domiciliu ca al reclamantului, sucursala tip I Craiova a B.A. SA, în prezent sucursala Dolj a SC R.B. SA și SC V.C. SRL, reprezentată în prezent prin lichidatorul judiciar B.G., solicitând a se constata nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară, încheiat la 6 octombrie 1998 și autentificat la 6 octombrie 1998 de către B.N.P. D.T., prin care D.M. a garantat cu imobilul, bun comun, situat în Craiova, creditul în sumă de 500.000.000 lei acordat de B.A. către SC V.C. SRL.

La 20 noiembrie 2002, reclamantul își precizează acțiunea în sensul că, păstrând obiectul cererii inițiale, arată că semnarea contractului de garanție s-a făcut numai de către soția sa D.M., deși garanția a constat într-un obiect (bunul imobil) proprietatea comună a ambilor soți, că s-a invocat în contract prezența ambilor soți cu toate că el a lipsit și că procura dată soției sale s-a referit la garantarea prin ipotecă a împrumutului luat de P.T., ca persoană fizică și nu a împrumutului acordat de bancă SC V.C. SRL.

La aceiași dată, instanța înregistrează cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamantului D.G., formulată de D.E., prin care se susține că acțiunea este admisibilă, indiferent de cele constatate de ea cu prilejul autentificării procurii dată de reclamant, pârâtei D.M., întrucât contractul de garanție este încheiat cu fraudarea legii, iar procura eliberată de biroul său notarial fiind rezultatul manoperelor dolosive al căror autor este P.T., este nulă. La 11 decembrie 2002, sucursala Dolj a SC R.B. SA, care a înlocuit în instanță sucursala Craiova a B.A., prin cereri distincte, a chemat în garanție pe P.F., semnatară din partea băncii a contractului de garanție a cărei nulitate se cere a se constata, pe B.N.P.

D.E. din Craiova, care a autentificat procura ce a fost folosită pentru semnarea contractului de garanție amintit, de către D.M. și pe B.N.P. T.D. din Craiova, care a autentificat contractul de garanție menționat mai sus. Prin sentința civilă nr. 501 pronunțată la 29 ianuarie 2003, Judecătoria Craiova, investită cu soluționarea cererilor de mai sus, a declinat competența în favoarea secției comerciale și de contencios administrativ a Tribunalului Dolj, constatând natura comercială a litigiului. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției comerciale și de contencios administrativ a Tribunalului Dolj, instanță în fața căreia T.D., a depus o cerere de intervenție accesorie, în folosul pârâtei SC R.B.

SA, prin care susține că actul de garanție imobiliară a cărei nulitate se cere de reclamant a se constata, este încheiat în condiții de deplină legalitate. Secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Dolj, prin sentința nr. 5944 pronunțată la 8 octombrie 2003, a admis acțiunea precizată a reclamantului și cererea de intervenție accesorie a B.N.P. D.E., constatând nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară din 6 octombrie 1998, autentificat la 6 octombrie 1998 de către B.N.P. D.T. Instanța a respins cererile de chemare în garanție a lui P.F., D.E. și T.D. și cererea de intervenție accesorie a B.N.P. T.D., luând act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut faptul că instituirea garanției imobiliare s-a făcut asupra unui bun comun, consimțământul soțului reclamant lipsind întrucât garanția s-a făcut în folosul altei persoane decât cea pentru care el a dat procură soției pârâte, singura care a semnat actul. S-a mai reținut și împrejurarea că ipoteca ce s-a constituit nu este valabilă nici pentru că nu s-a determinat prin act suma garantată (art. 1776 C. civ.), ca și împrejurarea că procura eliberată de reclamant a fost ulterior anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Pentru considerentele expuse, a fost admisă și cererea de intervenție accesorie a B.N.P. D.E., respingându-se cererea de intervenție accesorie a B.N.P.

D.T. Cererea de chemare în garanție a lui P.F., întemeiată pe regulile C. civ., privind mandatul (art. 1352 C. civ.), a fost respinsă pentru considerentul că cea în cauză nu a acționat ca mandatar al SC R.B. SA, ci ca angajat al acesteia, situație existentă la data întocmirii actului. Cererea de chemare în garanție a B.N.P. D.E., a fost respinsă pentru considerentul că procura autentificată cu încălcarea legii nu a fost hotărâtoare în stabilirea nulității contractului de garanție imobiliară, acesta fiind întocmit în alte condiții decât cele pentru care a fost întocmită procura, împrumutul fiind acordat altei persoane decât cea la care s-a referit reclamantul. În fine, cererea de chemare în garanție a B.N.P.

D.T. a fost respinsă întrucât, dacă s-ar reține o culpă în întocmirea actului de garanție imobiliară, aceasta este a notarului și nu a biroului chemat în judecată, primul trebuind să fi fost acționat în judecată. Apelurile declarate împotriva sentinței de către B.N.P. D.T., SC R.B. SA și D.T., au fost respinse prin decizia nr. 367, pronunțată la 27 septembrie 2004 de către secția comercială a Curții de Apel Craiova.

Instanța a înlăturat susținerile privind greșita indicare, prin sentință, a căii de atac ce urma a fi folosită de părți, nerespectarea procedurii de soluționare a cererii de recuzare formulată în cauză, nerespectarea principiului disponibilității în legătură cu alegerea de către parte a temeiului juridic și a obiectului acțiunii, inexistența temeiurilor în baza cărora să se constate nulitatea absolută a actului, greșita aplicare a art. 35 C. fam., existența consimțământului reclamantului la încheierea actului de garanție imobiliară, consimțământ dat prin procură autentică soției sale, greșita respingere a cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată, aceasta nefiind admisibilă întrucât nu există raport de prepușenie între notarul public și bancă și greșita respingere a cererii de chemare în garanție, câtă vreme acțiunea reclamantului a fost admisă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât SC R.B. SA și D.T., criticând-o pentru nelegalitate. Printr-un prim motiv de recurs SC R.B. SA susține că, atât timp cât a fost anulat contractul de garanție, se impunea stabilirea răspunderii civile și delictuale a chemaților în garanție. Există la dosar dovezi din care rezultă că D.T., D.M., D.E. și P.F. aveau cunoștință de împrejurările ce au atras constatarea nulității contractului de garanție și au acționat în sensul încheierii lui, activitatea unora având chiar aspect penal și fiind sancționată irevocabil.

În al doilea rând hotărârea pronunțată de instanța de apel este criticată pentru remotivarea nepermisă, în dauna reclamantei căreia i s-a creat o situație mai grea, a hotărârii instanței de fond, în sensul că s-a înlocuit motivarea bazată pe anularea în penal a procurii dată de reclamant cu consecința anulării contractului de garanție drept consecință a lipsei consimțământului celuilalt soț, conform art. 35 C. fam., cu motivarea că este nul contractul de garanție pentru lipsa consimțământului reclamantului. În al treilea rând se susține că instanța de apel ajunge la o greșită stabilire a situației de fapt ca urmare a ignorării unor probe administrate în cauză. În fine, se mai susține că nulitatea este parțială, consimțământul lui D.M.

fiind valabil exprimat. D.T., atât în calitate de intervenient accesoriu, cât și în calitate de chemat în garanție, critică hotărârea instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Astfel, într-un prim motiv de recurs se critică hotărârea instanței de apel pentru încălcarea art. 292 și 295 C. proc. civ., constând în aceea că, depășindu-se cadrul investirii prin apelul declarat, aceasta a soluționat cauza în baza unor alte considerente pe care prima instanță nu le-a avut în vedere. Lipsa consimțământului reclamantului este dedusă cu ignorarea unor probe administrate, trăgându-se greșit concluzia că reclamantul nu a fost prezent la încheierea actului, că mențiunea reprezentării sale prin procură este făcută ulterior autentificării contractului de garanție, împrejurare dedusă din lipsa mențiunii pe alte exemplare de contractului în afara celui rămas la notar și că greșit s-a reținut împrejurarea că nici D.M.

nu a fost prezentă la autentificarea contractului. Concluzia la care ajunge recurenta este aceea că actul de garanție a fost semnat de ambele părți, în ziua autentificării lui, D.M. personal, iar reclamantul prin procură autentică. O a doua critică a hotărârii constă în greșita reținere a unui temei pentru constatarea nulității absolute, în realitate fiind vorba de o nulitate relativă a contractului de garanție, acțiunea trebuind să fie întemeiată pe prevederile art. 35 C. fam. și nu pe art. 948 C. civ.

O a treia critică rezidă în aceea că, după ce s-a adoptat inițial motivarea neprezenței reclamantului la întocmirea contractului acoperită prin adăugirea ulterioară pe încheiere a unei procuri de consimțământ, iar ulterior cea a manifestării în procură a unui consimțământ diferit decât cel necesar pentru întocmirea contractului de garanție, ignorându-se faptul că procura a fost anulată judecătorește, se omite a se vedea că la momentul autentificării contractului notara recurentă nu avea nici un motiv să refuze această autentificare. În fine, recurenta susține că instanța de apel a schimbat motivarea respingerii cererii de chemare în garanție adoptată de prima instanță, din cea bazată pe lipsa dovezii vinovăției notarului public, în cea bazată pe necăderea băncii în pretențiuni față de reclamant și pe inexistența raporturilor juridice între bancă și D.T., cu precizarea că în speță sunt aplicabile prevederile art. 998 – 999 C. civ.

Criticile nu sunt întemeiate. Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a cerut a se constata nulitatea absolută a contractului de garanție, invocând în principal lipsa consimțământului său și bazându-se pe prevederile art. 948 C. civ., arătând în continuare că nulitatea absolută a contractului este și consecința încălcării dispozițiilor imperative ale art. 35 C. fam., prin semnarea numai de soția sa a contractului ce greva un bun comun, în condițiile în care nu operează prezumția mandatului tacit reciproc. Art. 35 C. fam., care a fost invocat ca argument în plus de reclamant, instituie o prezumție de consimțământ al celuilalt soț, cu excepția actelor de înstrăinare sau grevare a unui teren sau construcții.

Este adevărat că înstrăinarea sau grevarea unui imobil de către un soț, fără consimțământul celuilalt soț, este posibil să fie validată prin manifestarea în acest sens a voinței soțului al cărui consimțământ nu a fost exprimat. Este cazul în care acest consimțământ a existat, însă el nu a fost exprimat. În ipoteza în care consimțământul soțului absent la încheierea actului, lipsește cu desăvârșire, el nefiind prezent nici anterior, nici concomitent, nici posterior încheierii actului, sancțiunea este nulitatea absolută a acestuia pentru încălcarea art. 948 C. civ. C. fam., reglementând regimul comunității de bunuri și instituind o prezumție de mandat tacit, este normal să reglementeze situațiile care derogă de la această prezumție și în care urmează a se aplica dreptul comun în materia contractelor, textul invocat neconținând vre-o derogare de la acesta, necesară cu atât mai mult cu cât este vorba de ordinea publică.

Soluția se impune și pentru faptul că, în ipoteza neratificării actului de soțul absent, acesta este nul în întregime, pentru faptul că nulitățile absolute sunt numai în principiu neacoperibile, pentru faptul că lipsa efectivă a consimțământului lezează un text de ordine publică și pentru faptul că existența mandatului tacit nu constituie o prezumție absolută. De altfel, reclamantul însuși precizează acțiunea sa, în condițiile legii, la 20 noiembrie 2002, prevalându-se de frauda la lege în justificarea temeiului juridic al acțiunii, așa încât susținerea este lipsită de obiect. Instanța de apel nu a încălcat nici prevederile art. 292 sau 295 C. proc. civ., susținerea motivului nulității actului de garanție fiind folosită și în fața primei instanțe, iar examinarea aspectelor ce lezează ordinea publică putând fi făcută și din oficiu.

Constatarea nulității contractului de garanție în întregime, consecință a constatării lipsei consimțământului reclamantului, înlătură susținerea că acesta putea fi menținut în ființă parțial, în limitele consimțământului lui D.M., instanțele motivând corect această soluție pentru considerentul că aceste limite nu pot fi determinate. Schimbarea motivării primei instanțe, permisă de altfel în limitele prevăzute de art. 295 C. proc. civ., nu afectează legalitatea hotărârii având în vedere obiectul acțiunii. Față de acesta și de soluția adoptată nu poate fi vorba nici de crearea unei situații mai grele apelantei. În mod corect au fost respinse de către instanțe cererile de chemare în garanție formulate de SC R.B.

SA, nefiind întrunite cerințele art. 60 C. proc. civ., cum s-a reținut. Aceste cereri, în principiu admisibile, nu au fost primite de instanțe pentru că ele nu au fost introduse în termenul prevăzut de art. 61 C. proc. civ. și nu conțin demonstrarea prejudiciului creat și nici legătura sa cauzală față de activitatea desfășurată de chemații în garanție. Constatarea nulității contractului de garanție imobiliară nu este prin ea însăși generatoare de prejudiciu, iar imposibilitatea recuperării creditului acordat nu s-a făcut. În plus, argumentele invocate de prima instanță pentru respingerea acestor cereri nu au fost înlăturate de către autoarea lor. Susținerile SC R.B.

SA constând în aceea că chematele în garanție cunoșteau motivele de nulitate ale actelor de reprezentare și garanție, nu fac decât să înlăture apărarea sa în ce privește acțiunea principală, iar temeiurile pentru care ar putea eventual răspunde chemații în garanție sunt altele decât cele ce au stat la baza cererilor. Nu se poate susține că reclamantul și-a manifestat, la încheierea procurii, consimțământul pentru garantarea creditului acordat SC V.C. SRL, câtă vreme procura este dată pentru alte scopuri decât cele urmărite la încheierea contractului de garanție.

Nu se poate susține că aspectul invocat este formal sau că înlocuirea în convenție a persoanei fizice pentru care a fost eliberată procura, cu persoana juridică ce a fost împrumutată este implicit acceptată de reclamant, câtă vreme este vorba de patrimoniul său de care dispune în condițiile pe care le stabilește și câtă vreme există diferențe substanțiale în legătură cu modul în care va fi despăgubit în caz de nerestituire a împrumutului și de valorificare a garanției. De altfel, aceste aspecte au făcut și obiectul unui dosar penal ceea ce dovedește importanța manifestării consimțământului reclamantului la încheierea actului de garanție. Aspectele referitoare la temeinicia constatărilor instanței de apel nu pot forma obiectul controlului judiciar prin recurs, care este promovabil strict pentru motivele de legalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. În raport de cele arătate, recursurile declarate în cauză urmează a fi respinse, ca nefondate, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâta SC R.B. SA sucursala Dolj Craiova și de intervenienta chemată în garanție D.T., împotriva deciziei nr. 367 din 27 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 26 mai 2005.