ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5510/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 8 din 17 ianuarie 2005, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția privind tardivitatea acțiunii și pe fond, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta I.G., în contradictoriu cu Ministerul Educației și Cercetării și Inspectoratul Școlar al județului Dâmbovița, în sensul anulării actelor administrative contestate. În motivare, instanța a reținut că reclamanta a luat cunoștință de soluția dată plângerii administrative, la data de 13 septembrie 2004 și a promovat acțiunea, la 12 decembrie 2004, respectând termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990.

În ce privește pretenția dedusă judecății, aceeași instanță a reținut că actele contestate au fost emise de autoritățile publice pârâte, în temeiul unui act normativ (H.G. nr. 749/1998) care nu se aplică funcționarilor publici, ci angajaților cu contract de muncă, fiind, deci, nule de drept. Capetele de cerere referitoare la plata de despăgubiri materiale și daune morale, au fost respinse, cu motivarea că în perioada incapacității temporare de muncă, raportul de muncă a fost suspendat, așa încât reclamanta nu beneficiază de diferența dintre salariu și indemnizația medicală încasată, iar daunele morale nu sunt justificate. Împotriva sentinței au declarat recurs, toate părțile litigante. Prin motivele formulate de reclamantă se susține că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.), arătând în acest sens că abuzurile conducerii inspectoratului școlar teritorial și purtarea prin mai multe procese civile și penale i-au afectat sănătatea și demnitatea, încât cererea de acordare a diferenței dintre indemnizația de concediu medical și salariul pe care l-ar fi primit în cazul în care ar fi fost prezentă la serviciu și de plată a daunelor morale, în sumă de 50.000.000 lei, se impunea a fi admisă. Prin recursul promovat de Ministerul Educației și Cercetării, hotărârea instanței de fond este criticată, sub aspectul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținându-se că evaluarea profesională a reclamantei nu s-a făcut în baza H.G.

nr. 749/1996, întrucât la data evaluării, 31 mai 2004, nu exista o hotărâre judecătorească definitivă și revocabilă, din care să rezulte calitatea de funcționar public a acesteia și că respingerea excepției de tardivitate a acțiunii a fost greșit soluționată, instanța ignorând faptul că rezultatul la plângerea administrativă a fost comunicat reclamantei, la domiciliu, iar nu la locul de muncă. Prin cel de al treilea recurs, declarat și motivat de Inspectoratul Școlar al județului Dâmbovița, se arată că situația de fapt reținută de instanța de fond nu corespunde realității, reclamanta nefiind cuprinsă în baza de date a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în calitate de funcționar public, iar cu privire la decizia prin care i se atestă această calitate, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița nu a finalizat încă urmărirea penală.

Acest recurs este netimbrat și, în consecință, potrivit art. 20 din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, cu modificările ulterioare, urmează să fie anulat. Recurentul Inspectoratul Școlar al județului Dâmbovița nu a depus taxa judiciară de timbru și timbru judiciar anticipat și nu a satisfăcut această cerință legală, nici după ce a fost citat cu mențiunea timbrării la termenele din 25 iunie 2005 și 17 noiembrie 2005. Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate prin recursurile reclamantei și Ministerul Educației și Cercetării, Curtea constată că este legală și temeinică, iar recursurile, nefondate. Pretențiile reclamantei-recurente privind plata diferenței dintre indemnizația de concediu medical și salariul pe care l-ar fi primit în cazul în care ar fi lucrat, precum și plata de daune morale, au fost corect respinse de către instanța de judecată.

Într-adevăr, pe perioada incapacității temporare de muncă, reclamanta a încasat indemnizația medicală cuvenită, raportul de funcție fiind suspendat, iar în cauză nu s-a dovedit că există un raport de cauzalitate între fapta conducătorului autorității pârâte (care nici nu a fost parte în proces) și pretinsa pagubă. Cât privește soluția de respingere a cererii de plată a daunelor morale și aceasta este corectă, fiindcă satisfacția dată de instanța de judecată, prin anularea actelor administrative atacate emise de autoritățile publice pârâte, constituie o reparație care acoperă pretenția referitoare la daunele morale. Nici recursul Ministerului Educației și Cercetării nu este întemeiat. Calitatea de funcționar public în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Dâmbovița a fost recunoscută reclamantei, prin decizia nr. 32/A din 18 februarie 2002 și confirmată prin decizia nr. 782/2004, a Curții de Apel Ploiești.

Pe de altă parte, sesizarea penală făcută de Inspectoratul Școlar Teritorial, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, a fost soluționată la 17 iunie 2005, prin rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, procurorul constatând inexistența elementelor constitutive ale infracțiunilor de fals, uz de fals și abuz în serviciu, în legătură cu emiterea deciziei nr. 32/A/2003. Prin urmare, neexistând dovezi care să infirme calitatea de funcționar public a reclamantei începând cu data de 18 februarie 2003, în mod justificat instanța de fond a reținut că nota și raportul de constatare din 31 mai 2004, precum și fișa de evaluare profesională sunt nelegale, întrucât nu au fost întocmite pe baza Legii nr. 188/1999, cu modificările ulterioare, privind Statutul funcționarilor publici, H.G.

nr. 1209/2003, privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici și H.G. nr. 1084/2001, privind Metodologia de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici și de contestare a calificativelor acordate. Excepția tardivității acțiunii invocată de către Ministerul Educației și Cercetării a fost legal soluționată prin sentința recurată, recurentul-pârât nefăcând dovada că a comunicat reclamantei, răspunsul la contestația formulată anterior datei de 13 septembrie 2004. Iar în raport cu această dată, înregistrarea acțiunii la instanța judecătorească, la 12 octombrie 2004, atestă că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, atunci în vigoare, a fost respectat.

Față de considerentele prezentate, Curtea constată că recursurile formulate de reclamanta I.G. și de pârâtul Ministerul Educației și Cercetării, sunt nefondate și, ca atare, urmează să fie respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de Inspectoratul Școlar al județului Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 8 din 17 ianuarie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Respinge recursurile declarate de I.G. și Ministerul Educației și Cercetării, împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2005.