ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3039/2005

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC A. SL Ploiești, a

chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL Măcin solicitând obligarea acesteia la

plata sumei de 80.000.000 lei prestații efectuate în compania agricolă 1998, a

penalităților de întârziere conform contractului de prestări servicii și la

reactualizarea prețului.

Judecătoria Ploiești, prin sentința nr.

9116 din 5 septembrie 2000, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Prahova, în raport de obiectul pricinii și dispozițiile art.

2 C. proc. civ.

Tribunalul, prin sentința nr. 671

din 3 mai 2001, a admis acțiunea precizată a reclamantei, obligând pe pârâtă la

plata sumei de 80.000.000 lei contravaloarea lucrărilor agricole efectuate,

reactualizată la suma de 880.176.000 lei, la 292.000.000 lei penalități de

întârziere și la 30.678.620 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut că pârâta

nu și-a îndeplinit obligația de plată rezultată conform contractului din 30

septembrie 1998, contract care prevedea și penalități de întârziere.

Curtea de Apel Ploiești, soluționând

recursul declarat de pârâtă, prin decizia nr. 840 din 12 octombrie 2001, a

admis cererea și casând sentința atacată, a trimis cauza spre rejudecare pentru

administrarea unor probe concludente care să stabilească prețul prestațiilor,

actualizarea debitului și cuantumul penalităților.

Reluând judecata fondului, după

casare, tribunalul, prin sentința nr. 1251 din 14 mai 2002, a respins, ca

nefondată, acțiunea, reținând că reclamanta nu a înregistrat în contabilitate

datoria pârâtei și nici nu a emis documente fiscale pentru plata făcută în sumă

de 60.000.000 lei așa încât creanța nu este certă, lichidă și exigibilă.

Prin decizia nr. 2683 din 19

septembrie 2002, curtea de apel, ca instanță de recurs, casează sentința sus-menționată,

cu trimitere spre rejudecare întrucât instanța de fond nu a respectat

dispozițiile obligatorii privind administrarea unor probe necesare lămuririi

raporturilor dintre părți și a sumelor datorate.

Pârâta formulează cerere

reconvențională prin care solicită obligarea reclamantei la plata sumei de

27.053.116 lei reprezentând piesele de schimb cumpărate pentru utilajele

reclamantei, combustibil și hrana dată muncitorilor reclamantei.

Tribunalul Prahova, reluând judecata

fondului, prin sentința nr. 3052 din 30 septembrie 2003, a admis în parte

acțiunea, a admis cererea reconvențională, a compensat creanțele reciproce până

la concurența celei mai mici, obligând pe pârâtă la 57.478.938 lei către

reclamantă, a respins cererea reclamantei pentru obligarea la penalități de

întârziere și a compensat în parte cheltuielile de judecată, obligând pe pârâtă

la 25.896.739 lei către reclamantă.

Instanța de fond a reținut, în

esență, că prin contractul de prestări servicii încheiat la 30 septembrie 1998

reclamanta a pus la dispoziția pârâtei două combine de recoltat paie, cu plata

unui procent de 14 % din producția peste 2.000 kg/ha sau 12 % pentru producția

sub 2.000 kg/ha. Valoarea obligației reclamantei rezultată din calculul

producție a fost stabilită la 65.355.200 lei din care se deduc sumele de bani

plătite de pârâtă, de 27.053.116 lei, dovedite cu factura nr. 698730/31 august

reclamantei este de 57.478.938 lei.

În privința penalităților de

întârziere, instanța a reținut că acestea erau datorate de la momentul

facturării sumelor datorate, factură care nu a fost emisă de reclamantă.

Curtea de Apel Ploiești, soluționând

apelurile declarate împotriva sentinței astfel pronunțată, prin decizia 165 din

20 februarie 2004, a respins cererile.

Apelul reclamantei a fost considerat

nefondat întrucât nu se puteau acorda penalități de întârziere în lipsa unei

facturi fiscale care stabilește data scadenței; plata cheltuielilor cu piesele

de schimb, motorina și hrana muncitorilor a fost convenită de părți prin actul

încheiat la 1 noiembrie 1998; iar expertiza a avut în vedere, la calculul

cantității de uium, cantitatea totală recoltată.

Apelul pârâtei privind criticile

raportului de expertiză a fost apreciat neîntemeiat întrucât expertul a răspuns

obiecțiunilor formulate, fără a mai fi contestate. Datoriile reciproce ale

părților au fost stabilite prin expertiza care a cercetat documentele contabile

de la sediul celor din litigiu.

Împotriva deciziei sus-menționate,

părțile au declarat recurs.

Reclamanta susține că respingerea

capătului de cerere privind plata penalităților este nelegală și netemeinică,

încalcă forța obligatorie a contractului, cu atât mai mult cu cât lipsa

documentului fiscal se datorează pârâtei care nu a recunoscut recepțiile

preliminare; compensarea parțială făcută de instanța de apel nu are temei legal

pentru că plățile efectuate de pârâtă nu erau în sarcina prestatorului de

servicii iar procesul verbal din 1 noiembrie 1998 nu este semnat de reprezentanții

reclamantei, calculul efectuat de expert este incorect aplicând procentul de 12

% prevăzut pentru o producție mai mică de 2.000 kg/ha.

Pârâta susține că în mod greșit a

fost obligată la plata contravalorii uiumului și nu la plata în natură deși în

contract sunt contradicții cu privire la prețul prestației și cheltuielile

pentru transportul uiumului; expertiza consemnează în calculul efectuat alte

date decât cele confirmate în procesul verbal din 1 noiembrie 1998 de ambele

părți, fără a fi avut în vedere că utilajele au prezentat defecțiuni remediate

de pârâtă și plata de 60.000.000 lei.

Recursurile sunt nefondate și vor fi

respinse pentru considerentele ce se vor expune:

- Contractul de prestări servicii

încheiat la 30 septembrie 1998 prevedea drepturile și obligațiile părților,

stabilind prețul în raport cu procentul de 14 % sau 12 % din producție, în

funcție de cantitatea de soia recoltată (peste 2.000 kg/ha sau sub 2.000

kg/ha).

Art. 3 al contractului prevedea

printre alte obligații ale beneficiarului plata contravalorii uiumului la 3

zile de la recepția produselor către R. în caz contrar stipulându-se clauza

penală a plății unei penalități de 0,5 % pe zi întârziere.

Între părți au existat note de

recepții, fără însă a se dovedi și recepția produselor de către R. așa cum

prevedea contractul, iar reclamanta nu a emis documentul fiscal privind plata

prețului prestărilor de servicii, pentru a activa clauza penală. În lipsa

facturii fiscale, care obliga pe pârâtă la plată, aceasta nu putea efectua operațiuni

contabile, astfel încât culpa pentru neplata prestării de servicii aparține

reclamantei.

- Compensația parțială făcută de

instanță reprezintă o stingere parțială a obligațiilor reciproce, un mod

simplificat de executare care evită două sau mai multe plăți în sens contrar.

Ea este posibilă în condițiile prevăzute de art. 1143 – art. 1153 când unul

dintre creditori se adresează instanței de judecată.

Nemulțumirea reclamantei cu privire

la modul de calcul efectuat de expert nu este însă întemeiată: expertiza a avut

în vedere nu numai procesul verbal din 1 noiembrie 1998, care într-adevăr nu a

fost ștampilat de prestatorul de servicii (dar care are valoarea începutului de

probă scrisă) ci și notele de recepție prin care s-au determinat cantitățile de

soia recoltate.

Pe de altă parte după răspunsul

expertului la obiecțiunile formulate părțile nu au contestat expertiza, astfel

încât criticile relative la erorile de calcul sunt superflue.

Critica pârâtei privind plata în

natură și nu prin echivalent, a locului de predare și cheltuielile de transport

este în afara cadrului contractual; art. 3 din contract stabilind fără putință

de tăgadă, că obligația de plată privește contravaloarea uiumului.

O abordare similară cu a reclamantei

a avut-o și pârâta în privința expertizei efectuate, fără a formula opoziții la

răspunsul dat de expert obiecțiunilor pârâta a acceptat concluziile acesteia.

Pe de altă parte, expertiza a avut în vedere toate actele încheiate de părți,

constatând cantitatea de produse recoltată, în funcție de care s-a aplicat

procentul de 14%, pentru plata serviciilor, piesele de schimb și celelalte

cheltuieli efectuate pentru serviciile prestate și reactualizarea sumelor

datorate reciproc de părți.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de părți împotriva deciziei nr. 165 din 20

februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta SC A. SRL Ploiești împotriva deciziei nr. 165 din 20 februarie 2004

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și contencios administrativ, și

pârâta SC A. SRL Măcin împotriva aceleiași decizii, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 mai 2005.