ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3039/2005

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC A. SL Ploiești, a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL Măcin solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 80.000.000 lei prestații efectuate în compania agricolă 1998, a penalităților de întârziere conform contractului de prestări servicii și la reactualizarea prețului. Judecătoria Ploiești, prin sentința nr. 9116 din 5 septembrie 2000, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, în raport de obiectul pricinii și dispozițiile art. 2 C. proc. civ. Tribunalul, prin sentința nr. 671 din 3 mai 2001, a admis acțiunea precizată a reclamantei, obligând pe pârâtă la plata sumei de 80.000.000 lei contravaloarea lucrărilor agricole efectuate, reactualizată la suma de 880.176.000 lei, la 292.000.000 lei penalități de întârziere și la 30.678.620 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată rezultată conform contractului din 30 septembrie 1998, contract care prevedea și penalități de întârziere. Curtea de Apel Ploiești, soluționând recursul declarat de pârâtă, prin decizia nr. 840 din 12 octombrie 2001, a admis cererea și casând sentința atacată, a trimis cauza spre rejudecare pentru administrarea unor probe concludente care să stabilească prețul prestațiilor, actualizarea debitului și cuantumul penalităților. Reluând judecata fondului, după casare, tribunalul, prin sentința nr. 1251 din 14 mai 2002, a respins, ca nefondată, acțiunea, reținând că reclamanta nu a înregistrat în contabilitate datoria pârâtei și nici nu a emis documente fiscale pentru plata făcută în sumă de 60.000.000 lei așa încât creanța nu este certă, lichidă și exigibilă.

Prin decizia nr. 2683 din 19 septembrie 2002, curtea de apel, ca instanță de recurs, casează sentința sus-menționată, cu trimitere spre rejudecare întrucât instanța de fond nu a respectat dispozițiile obligatorii privind administrarea unor probe necesare lămuririi raporturilor dintre părți și a sumelor datorate. Pârâta formulează cerere reconvențională prin care solicită obligarea reclamantei la plata sumei de 27.053.116 lei reprezentând piesele de schimb cumpărate pentru utilajele reclamantei, combustibil și hrana dată muncitorilor reclamantei.

Tribunalul Prahova, reluând judecata fondului, prin sentința nr. 3052 din 30 septembrie 2003, a admis în parte acțiunea, a admis cererea reconvențională, a compensat creanțele reciproce până la concurența celei mai mici, obligând pe pârâtă la 57.478.938 lei către reclamantă, a respins cererea reclamantei pentru obligarea la penalități de întârziere și a compensat în parte cheltuielile de judecată, obligând pe pârâtă la 25.896.739 lei către reclamantă. Instanța de fond a reținut, în esență, că prin contractul de prestări servicii încheiat la 30 septembrie 1998 reclamanta a pus la dispoziția pârâtei două combine de recoltat paie, cu plata unui procent de 14 % din producția peste 2.000 kg/ha sau 12 % pentru producția sub 2.000 kg/ha.

Valoarea obligației reclamantei rezultată din calculul producție a fost stabilită la 65.355.200 lei din care se deduc sumele de bani plătite de pârâtă, de 27.053.116 lei, dovedite cu factura nr. 698730/31 august 1999. Reactualizate și compensând creanțele reciproce, suma datorată de pârâtă reclamantei este de 57.478.938 lei. În privința penalităților de întârziere, instanța a reținut că acestea erau datorate de la momentul facturării sumelor datorate, factură care nu a fost emisă de reclamantă. Curtea de Apel Ploiești, soluționând apelurile declarate împotriva sentinței astfel pronunțată, prin decizia 165 din 20 februarie 2004, a respins cererile.

Apelul reclamantei a fost considerat nefondat întrucât nu se puteau acorda penalități de întârziere în lipsa unei facturi fiscale care stabilește data scadenței; plata cheltuielilor cu piesele de schimb, motorina și hrana muncitorilor a fost convenită de părți prin actul încheiat la 1 noiembrie 1998; iar expertiza a avut în vedere, la calculul cantității de uium, cantitatea totală recoltată. Apelul pârâtei privind criticile raportului de expertiză a fost apreciat neîntemeiat întrucât expertul a răspuns obiecțiunilor formulate, fără a mai fi contestate. Datoriile reciproce ale părților au fost stabilite prin expertiza care a cercetat documentele contabile de la sediul celor din litigiu. Împotriva deciziei sus-menționate, părțile au declarat recurs.

Reclamanta susține că respingerea capătului de cerere privind plata penalităților este nelegală și netemeinică, încalcă forța obligatorie a contractului, cu atât mai mult cu cât lipsa documentului fiscal se datorează pârâtei care nu a recunoscut recepțiile preliminare; compensarea parțială făcută de instanța de apel nu are temei legal pentru că plățile efectuate de pârâtă nu erau în sarcina prestatorului de servicii iar procesul verbal din 1 noiembrie 1998 nu este semnat de reprezentanții reclamantei, calculul efectuat de expert este incorect aplicând procentul de 12 % prevăzut pentru o producție mai mică de 2.000 kg/ha.

Pârâta susține că în mod greșit a fost obligată la plata contravalorii uiumului și nu la plata în natură deși în contract sunt contradicții cu privire la prețul prestației și cheltuielile pentru transportul uiumului; expertiza consemnează în calculul efectuat alte date decât cele confirmate în procesul verbal din 1 noiembrie 1998 de ambele părți, fără a fi avut în vedere că utilajele au prezentat defecțiuni remediate de pârâtă și plata de 60.000.000 lei. Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse pentru considerentele ce se vor expune: - Contractul de prestări servicii încheiat la 30 septembrie 1998 prevedea drepturile și obligațiile părților, stabilind prețul în raport cu procentul de 14 % sau 12 % din producție, în funcție de cantitatea de soia recoltată (peste 2.000 kg/ha sau sub 2.000 kg/ha).

Art. 3 al contractului prevedea printre alte obligații ale beneficiarului plata contravalorii uiumului la 3 zile de la recepția produselor către R. în caz contrar stipulându-se clauza penală a plății unei penalități de 0,5 % pe zi întârziere. Între părți au existat note de recepții, fără însă a se dovedi și recepția produselor de către R. așa cum prevedea contractul, iar reclamanta nu a emis documentul fiscal privind plata prețului prestărilor de servicii, pentru a activa clauza penală. În lipsa facturii fiscale, care obliga pe pârâtă la plată, aceasta nu putea efectua operațiuni contabile, astfel încât culpa pentru neplata prestării de servicii aparține reclamantei. - Compensația parțială făcută de instanță reprezintă o stingere parțială a obligațiilor reciproce, un mod simplificat de executare care evită două sau mai multe plăți în sens contrar.

Ea este posibilă în condițiile prevăzute de art. 1143 – art. 1153 când unul dintre creditori se adresează instanței de judecată. Nemulțumirea reclamantei cu privire la modul de calcul efectuat de expert nu este însă întemeiată: expertiza a avut în vedere nu numai procesul verbal din 1 noiembrie 1998, care într-adevăr nu a fost ștampilat de prestatorul de servicii (dar care are valoarea începutului de probă scrisă) ci și notele de recepție prin care s-au determinat cantitățile de soia recoltate. Pe de altă parte după răspunsul expertului la obiecțiunile formulate părțile nu au contestat expertiza, astfel încât criticile relative la erorile de calcul sunt superflue. Critica pârâtei privind plata în natură și nu prin echivalent, a locului de predare și cheltuielile de transport este în afara cadrului contractual; art. 3 din contract stabilind fără putință de tăgadă, că obligația de plată privește contravaloarea uiumului.

O abordare similară cu a reclamantei a avut-o și pârâta în privința expertizei efectuate, fără a formula opoziții la răspunsul dat de expert obiecțiunilor pârâta a acceptat concluziile acesteia. Pe de altă parte, expertiza a avut în vedere toate actele încheiate de părți, constatând cantitatea de produse recoltată, în funcție de care s-a aplicat procentul de 14%, pentru plata serviciilor, piesele de schimb și celelalte cheltuieli efectuate pentru serviciile prestate și reactualizarea sumelor datorate reciproc de părți. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părți împotriva deciziei nr. 165 din 20 februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL Ploiești împotriva deciziei nr. 165 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și contencios administrativ, și pârâta SC A. SRL Măcin împotriva aceleiași decizii, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2005.