ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6090/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 18 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția I penală, a constatat în baza art. 300 1 C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului O.H. și a menținut starea de arest a acestuia, respingând cererea privind încetarea de drept a măsurii arestării preventive. Instanța a constatat, că la data de 17 octombrie 2005, pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, s-a înregistrat cauza penală privind pe inculpații O.H. și M.M. stabilindu-se termen intermediar pentru verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului O.H. conform dispozițiilor art. 300 1 C. proc.

pen. Curtea a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.C.O.T. nr. 540/ D/P din 14 octombrie 2005, a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv inculpatul O.H., pentru săvârșirea infracțiunii de inițiere a constituirii unei asocieri în scopul săvârșirii de acte de terorism și sprijinirea prin finanțare a acestei asocieri, fapte prevăzute și pedepsite de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, complicitate la acte de terorism, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 32 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 precum și a infracțiunii prevăzută de art. 32 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 raportat la art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.

În esență, se arată în actul de inculpare că inculpatul O.H. împreună cu inculpatul M.M. au inițiat, finanțat și coordonat acțiunea în urma căreia, la data de 28 martie 2005, au fost răpiți jurnaliștii M.J.I., S.M. și O.O. Verificând din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive instanța a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea, impun în continuare privarea de libertate având în vedere natura infracțiunilor reținute în sarcina sa, gradul de pericol social ridicat al faptelor ca și complexitatea cauzei. Instanța a considerat că atâta timp cât în cauză există indicii temeinice că inculpatul a comis o faptă penală se impune menținerea stării de arest a acestuia, avându-se în vedere și poziția lui procesuală în legătură cu faptele ce i se rețin în sarcină, punerea sa în libertate fiind de natură să influențeze în mod negativ buna administrare a probelor și înfăptuirea justiției.

S-a argumentat, în sensul că în cauză subzistă cerințele prevăzute de art. 148 lit. h) C. proc. pen., ca temei legal al arestării, atât sub aspectul cuantumului pedepsei prevăzut de lege, cât și al existenței unui pericol concret pentru ordinea publică prin lăsarea inculpatului în libertate, avându-se în vedere natura infracțiunii, împrejurările comiterii acesteia. Împotriva încheierii pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie reiterând susținerile invocate de apărătorii săi cu ocazia verificării de către prima instanță a legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive și a menținerii acestei măsuri.

Astfel, se susține că în mod greșit s-a dispus arestarea inculpatului în cauza de față atâta timp cât față de același inculpat s-a mai dispus arestarea preventivă și în alte cauze, fiind inadmisibil ca același inculpat să fie arestat preventiv în mai multe cauze, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că probele existente la dosar sunt obținute ilegal în sensul că actele judiciare încheiate în străinătate nu pot produce efecte juridice în România. S-a mai invocat nulitatea absolută a încheierii atacate, prin încălcarea dispozițiilor art. 300 1 C. proc.

pen., solicitându-se a se constata încetarea de drept a măsurii arestării preventive a inculpatului, termenul maxim prevăzut de legiuitor de 180 zile pentru arestarea preventivă a unei persoane în timpul urmăririi penale fiind depășit, precum și încălcarea procedurii speciale de urmărire penală instituită de Legea nr. 535/2004 care prevede că pentru infracțiunile de terorism se aplică procedura specifică infracțiunilor flagrante. În fine, într-o cerere subsidiară se solicită a se constata că nu există temeiuri pentru menținerea măsurii arestării preventive, impunându-se punerea în libertate a inculpatului. Recursul nu este întemeiat. Verificând încheierea atacată, actele și lucrările de la dosar în raport de criticile invocate și de dispozițiile art. 300 1 C. proc.

pen., cu referire la art. 160 C. proc. pen., aplicabile în cauză, Înalta Curte constată, că în mod corect instanța a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului impun în continuare privarea lui de libertate. Astfel, există probe și indicii temeinice că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată și că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, avându-se în vedere specificul infracțiunii, caracterul organizat și elaborat ale acesteia, urmările produse, rezonanța socială și impactul pe care îl are asupra societății. În plus pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului rezultă și din comportamentul acestuia care a solicitat unor persoane apropiate să recurgă la orice modalitate pentru a se obține punerea sa în libertate, solicitare consemnată într-un bilet găsit în efectele personale ale inculpatului.

Cât privește susținerea apărării în sensul că este inadmisibil a se dispune arestarea preventivă a unui inculpat în condițiile în care față de acesta s-a mai dispus o atare măsură într-o altă cauză este de arătat că legalitatea și temeinicia luării și respectiv menținerii măsurii arestării preventive se apreciază distinct în fiecare cauză în parte neavând relevanță împrejurarea că inculpatul mai este arestat preventiv și într-o altă cauză, atâta timp cât nici o dispoziție a Codului de procedură penală nu interzice ca inculpatul să fie arestat în mai multe cauze între care nu există o legătură care să justifice și să impună o extindere a procesului penal.

Așa fiind, existența unui alt mandat de arestare preventivă a inculpatului într-o altă cauză nu afectează legalitatea măsurii arestării preventive luată față de acesta în cauza de față, astfel că susținerea inculpatului recurent în sensul că ar fi inadmisibil a se dispune arestarea sa preventivă și respectiv menținerea acestei măsuri, nu poate fi primită. Referitor la critica ce vizează durata arestării preventive în cursul urmăririi penale, Înalta Curte constată, că dispozițiile art. 159 alin. final C. proc.

pen., care stipulează că durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu mai mult de 180 de zile, a fost respectat, avându-se în vedere că inculpatul a fost arestat în cauza de față în baza mandatului nr. 2/ UP din 27 mai 2005, măsura arestării preventive fiind prelungită succesiv până la data de 18 octombrie 2005, iar anterior expirării acestui ultim termen, la 17 octombrie 2005 procurorul a sesizat instanța, dispunând trimiterea în judecată a inculpatului. Nici critica referitoare la nerespectarea procedurii speciale de urmărire penală instituită de Legea nr. 535/2004, în sensul că se impunea promptitudinea în special în ceea ce privește punerea în mișcare a acțiunii penale, nu poate fi însușite de instanță.

Deși dispozițiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 stipulează că procedura de urmărire penală și de judecată este cea prevăzută de lege pentru infracțiunile flagrante este de observat că dispozițiile art. 465 și urm. C. proc. pen., care reglementează procedura specială de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante conțin și dispoziții referitoare la cazurile în care trimiterea în judecată, sau după caz completarea cercetărilor în termenul stabilit sau chiar judecata nu pot avea loc în interior acelor termene, cazuri în care se aplică procedura obișnuită. Cât privește susținerea referitoare la obținerea ilegală a unor probe existente la dosar este de arătat că această critică a fost invocată și cu ocazia discutării legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului, instanța apreciind în mod corect că acest aspect urmează a fi dezbătut cu ocazia judecării cauzei, fiind prematur formulată.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de inculpat este nefondat astfel că îl va respinge, ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.H. împotriva încheierii din 18 octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 3345/2005. Obligă pe recurentul inculpat să plătească suma de 100 lei (1.000.000 lei) cheltuieli judiciare către stat. Onorariul pentru interpretul de limbă arabă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 octombrie 2005.