ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4571/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția I penală, având pe rol soluționarea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului O.H. formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, cu referire la art. 12 din Legea nr. 508/2004, prin încheierea din 21 iulie 2005, a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. și în baza art. 155 și urm. C. proc. pen., a prelungit măsura arestării preventive a inculpatului O.H. pe o durată de 30 de zile, cu începere de la 26 iulie 2005 până la 24 august 2005 inclusiv.

Pentru a dispune astfel, a reținut că măsura preventivă este motivată de necesitatea completării urmăririi penale prin efectuarea actelor indicate în referatul anexat propunerii de prelungire și că subzistă temeiurile care au determinat arestarea inițială și că acestea justifică în continuare privarea de libertate a inculpatului, având în vedere natura și gravitatea deosebită a faptei pentru care este cercetat (inițierea, constituirea și sprijinirea unei asocieri în scopul săvârșirii de acte de terorism). În fapt s-a reținut în sarcina inculpatului O.H. că a inițiat, finanțat și coordonat acțiunea de răpire a cetățenilor români M.J.I., S.M. și O.O., ce a avut loc la 28 martie 2005 pe teritoriul statului Irak – în Bagdad, persoane care au rămas în captivitate până la data când au fost eliberate, în urma demersurilor intreprinse de autoritățile statului român.

Fiind nemulțumit de soluția pronunțată, inculpatul, în termen legal a formulat recurs împotriva încheierii sus-menționate, reiterând prin intermediul ambilor săi apărători aleși motivele invocate în fața Curții de Apel București, secția I penală. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat și, pe cale de consecință încheierea din 21 iulie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, este temeinică și legală, pentru următoarele considerente: Măsura arestării preventive poate fi prelungită motivat, potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen., dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri care să justifice această măsură.

Apărătorul recurentului inculpat, avocat A.C. a susținut că instanța de prelungire a plecat de la premisa că deși în prelungirea anterioară instanța de recurs a considerat că actele de urmărire penală efectuate de procurorul român în intervalul 17 mai – 26 mai 2005 nu pot fi considerate valabile, totuși Curtea de Apel București, secția I penală, a apreciat, că fiind investită cu o nouă cerere de prelungire, nu există practic autoritate de lucru judecat, întrucât problema valabilității actelor de urmărire penală nu se examinează în procedura de față, ci doar pe cale incidentală și, numai cu ocazia soluționării pe fond a dosarului, urmează să se statueze asupra existenței eventualelor cauze de nulitate și a efectelor pe care acestea le produc.

Pe acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de prelungire, în mod corect a apreciat că actele efectuate înainte de începerea urmăririi penale și avute în vedere la luarea acestei măsuri furnizează suficiente date și indicii temeinice în sensul art. 143 C. proc. pen., privind participarea inculpatului la săvârșirea faptei pentru care este cercetat. De asemenea, materialul probator administrat în cauză, între data luării măsurii arestării preventive și cea a formulării cererii de prelungire, nu au modificat presupunerea inițială privind săvârșirea faptei de către acest inculpat. De altfel, Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel București, secția I penală, a apreciat, contrar susținerilor formulate de apărare că declarațiile persoanelor audiate de autoritățile irakiene înainte de începerea urmăririi penale, consemnate și în procesele-verbale încheiate de procuror după traducerea acestora în limba română, au valoarea unor acte premergătoare.

S-a mai susținut de apărare că actele transmise de autoritățile irakiene nu au valoarea unor acte premergătoare, întrucât nu se formulase anterior a cerere de comisie rogatorie internaționale, cerere ce nu poate fi valabilă atât timp cât în speță nu se dispusese începerea urmăririi penale, iar obiectul acesteia nu putea să-l constituie decât acte ce se efectuează după începerea urmăririi penale. S-a mai argumentat de apărare că pentru a putea fi folosite în procesul penal declarațiile persoanelor audiate în afara teritoriului țării de către autoritățile irakiene, în lipsa unei cereri de asistență judiciară internațională trebuiau să parcurgă procedura reglementată de Titlul V din Legea nr. 302/2004 pentru a fi recunoscute de organele judiciare române.

Înalta Curte constată că nici aceste susțineri nu sunt fondate întrucât, în speță, deși audierea numiților S.M.F., M.K., O.J.M., A.A.S., A.J.A.A.S., M.K.S.J.A.S., A.A.H.B.A.D., H.Z.H., I.K.H.A.J. și Y.M.M.A.A. care a avut loc în intervalul 6 - 9 aprilie 2005 nu s-a realizat la solicitarea statului român, ci la inițiativa autorităților irakiene, care au înțeles să cerceteze aceste persoane în calitate de inculpați sub acuzația de implicare în activitatea de răpire a celor 3 cetățeni români, abia la 13 mai 2005 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin procurorul desemnat să instrumenteze cauza, a solicitat pe baza unei cereri de comisie rogatorie, formulată în virtutea curtoaziei internaționale, în lipsa unei convenții internaționale în materie penală, înscrisuri ce au fost transmise și care au fost folosite în procesul penal ca acte premergătoare.

Înalta Curte constată că, în lipsa unei convenții internaționale în materie penală cu Irakul, procedeul folosit respectă exigențele impuse de art. 160 din Legea nr. 302/2004, raportat și la art. 132 C. proc. pen., ce constituie dreptul comun în cererile de cooperare internațională. Astfel, din modul de redactare a art. 160 din Legea nr. 302/2004 se prevede că obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere efectuarea unor acte care presupun o urmărire penală începută de felul celor menționate în pct. 1 lit. a), dar și în solicitarea de transmitere a unor mijloace materiale de probă sau comunicare de documente și dosare, așa cum sunt prevăzute expres în pct. 1 lit. b) și c) ale aceluiași articol.

Se deduce logic că singura restricție este cea prevăzută în art. 132 alin. (2) C. proc. pen., care constituie o dispoziție specială, raportat la Legea nr. 302/2004. Deci, actele transmise de autoritățile irakiene au valoarea unei comunicări de documente, în măsura în care nu se constituie într-un act sau vreo măsură procesuală interzise a fi dispuse prin comisie rogatorie potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. pen. Deși apărarea a susținut că actele transmise de autoritățile irakiene au fost consemnate după traducerea „aproximativă” în limba română, în mai multe procese-verbale, 6, de către organul de urmărire penală, fapt ce ar atrage nevalabilitatea lor ca acte premergătoare, se constată că sensul dispozițiilor art. 224 alin. (3) C. proc.

pen., este cel de a denumi actul prin care se consemnează actele premergătoare și nu numărul acestor acte. De aceea, în mod corect și justificat Curtea de Apel București, secția I penală, reținând că actele comunicate de autoritatea irakiană au valoarea unor acte premergătoare și că, din conținutul lor se desprinde concluzia fondată privind participarea inculpatului la săvârșirea faptei pentru care este cercetat, a apreciat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 155 alin. (1) teza I C. proc. pen. și că probele legal administrate după începerea urmăririi penale nu au schimbat datele inițiale reținute pe situația de fapt pentru a putea conduce la constatarea eventualelor modificări ale temeiurilor ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Apărarea a mai susținut că pe numele inculpatului s-au emis 2 mandate de arestare preventivă, unul de către Tribunalul București și altul de către Curtea de Apel București, care își produc efectele în paralel și care, în final, par să lipsească de temei cererea de prelungire a măsurii arestării preventive în speță. Față de această susținere, Înalta Curte constată că fiecare mandat de arestare preventivă are o existență de sine stătătoare și pe cale de consecință, este supus unor reguli distincte și deci, se examinează legalitatea fiecăruia, separat, în cauzele în care s-au emis. Apărarea, prin avocatul S.V. a invocat și nelegalitatea mandatului de arestare preventivă, precum și a prelungirilor ulterioare, în raport de prevederile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, apreciind că mandatul de arestare preventivă emis la 27 mai 2005 nu a fost conform cu dispozițiile privind infracțiunile flagrante, nerespectându-se deci procedura prevăzută de art. 465 C. proc.

pen. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 prevăd că procedura de urmărire și judecată în cazul infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat este cea reglementată pentru infracțiunile flagrante, însă respectiva procedură nu se impune obligatoriu pentru organul judiciar, concluzie dedusă din cuprinsul dispozițiilor art. 465 și următoarele C. proc. pen. De asemenea, se mai constată că în speță organul de urmărire penală nu a urmat procedura reglementată de dispozițiile art. 465 C. proc. pen., la care, de altfel, face trimitere textul de la art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, ci a procedat potrivit art. 468 alin. (3) C. proc. pen.: „în cazul în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanței de reținere, se aplică art. 146 și următoarele C. proc.

pen.”, deci respectiva procedură nu este obligatorie, având în vedere și gradul deosebit de complex al cauzei. În mod corect prima instanță a apreciat că în speță măsura preventivă se impune a fi prelungită atât pentru prezervarea ordinii publice și a securității sociale, dar și raportat la gravitatea deosebită a infracțiunii pentru care inculpatul este cercetat, precum și la impactul negativ ce s-ar produce în rândul societății civile și a comunității internaționale, dacă acesta ar fi pus în libertate, fiind deci întrunite cumulativ dispozițiile art. 148 lit. h) C. proc. pen. Față de toate considerentele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat și față de dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., îl va obliga pe acesta și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.H. împotriva încheierii din 21 iulie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală pronunțată în dosarul nr. 2494/2005. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 60 lei noi (600.000 lei vechi), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 iulie 2005.