ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelurilor de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 121/D/P/2007 din 23 noiembrie 2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților:

- T.M., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 33 lit. c) din Legea 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu aplicarea articolului 75 lit. a) C. pen.;

- O.M., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 33 lit. c) din Legea 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu aplicarea articolului 75 lit. a) C. pen.;

- M.O., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 33 lit. c) din Legea 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu aplicarea articolului 75 lit. a) C. pen.

În esență, prin rechizitoriu s-a reținut că inculpații T.M., O.M. și M.O., în perioada 23-30 iunie 2006, au planificat și înlesnit, împreună cu M.O. și O.M., ieșirea frauduloasă din România a lui O.H. cunoscând faptul că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unor acte de terorism prin organizarea și finanțarea operațiunii de răpire a celor trei jurnaliști români din Iraq.

De asemenea, s-a reținut că, faptele descrise mai sus întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înlesnire a ieșirii din țară a unei persoane despre care se cunoștea că este cercetată pentru fapte de terorism, prevăzută de art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

Prin sentința penală nr. 124/PI/2012 din data de 08 octombrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a hotărât următoarele:

A respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004 în infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001.

I. În baza art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, modificată prin Legea nr. 243/2002, a condamnat pe inculpatul H.K.O. la:

- 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) din C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 20 ani închisoare aplicată aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 122/2007 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 611/R/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în pedepsele componente.

În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. și art. 35 C. pen. a contopit pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, cu pedepsele de mai sus, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de:

- 20 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) din C. pen., după executarea pedepsei principale.

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71-64 lit. a) și b) din C. pen.

A dispus anularea mandatului de executare nr. X/2007 emis de Curtea de Apel București, urmând să fie emis un nou mandat de executare a pedepsei, după lit. c) rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

În baza art. 438 alin. (1) C. proc. pen. a dispus măsura de siguranță a expulzării inculpatului H.K.O., după executarea prezentei pedepse.

II. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) din C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaților T.M., O.M. și M.O., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004.

În baza art. 357 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. a dispus restituirea pașaportului turistic sirian numărul x, aparținând inculpatului O.M., două terminale telefonice mobile marca N., ridicat de la martorul F.G. și N., ridicat de la martorul O.L.C.

În baza art. 191 C. proc. pen. a obligat pe inculpatul H.K.O. la 5.000 lei, cheltuieli judiciare în folosul statului.

Cheltuielile judiciare privind pe inculpații T.M., O.M. și M.O. au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

I. Schimbarea încadrării juridice:

Cu prilejul dezbaterii de fond a cauzei, inculpații T.M., O.M. și M.O. au solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 33 lit. c) din Legea nr. 5 3 5/2004, cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001.

În motivarea cererii lor, inculpații au invocat faptul că, la data săvârșirii faptei reținute în sarcina lor, nu exista o hotărâre definitivă de condamnare pentru fapte de terorism în sarcina inculpatului H.K.O. și pe cale de consecință nu le sunt aplicabile dispozițiile în baza cărora a fost sesizată instanța.

Cererea inculpaților este nefondată.

Din economia dispozițiilor art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004 rezultă în mod clar că sunt incriminate înlesnirea intrării/ieșirii în/din țară, găzduirea ori facilitarea accesului în zona obiectivelor vizate a persoanei despre care se cunoaște că a sprijinit/ săvârșit sau urmează să sprijine/ săvârșească un act terorist.

Se poate lesne observa lipsa unei astfel de condiții impusă de legiuitor și pe cale de consecință cererea de schimbare a încadrării juridice este nefondată.

II Analiza probelor:

A.) La soluționarea cauzei, parchetul a solicitat a fi avute în vedere un volum cuprinzând 110 file, documente ce constituie informații clasificate strict secrete și secrete ce pot fi consultate în condițiile prevăzute de legislația informațiilor clasificate.

În motivele sale, Parchetul arată că „prin aceasta nu se încalcă principiul egalității armelor, deoarece inculparea nu se bazează exclusiv pe documente clasificate, în speță chiar în mică măsură, iar în plus principiile de securitate juridică pe tărâmul convenției (egalitatea armelor) și protecția statului împotriva terorismului justifică și sunt suficiente pentru menținerea probelor secrete.

În cursul judecății, instanța a solicitat declasificarea acestor documente, dar cererea a fost respinsă.

Revine instanțelor de judecată ca printr-o operațiune de logică practică și juridică să facă cunoscute și probate toate datele privitoare la existența faptei imputate, a circumstanțelor în care a fost săvârșită, a persoanei și a vinovăției inculpatului.

În plus, se impune că toate aceste date tehnice privite fiecare în parte și dialectic toate laolaltă, să fie material, uman și social, bine cântărite și exact evaluate.

Or, clasificarea documentelor încalcă principiul contradictorialității, garanție a aflării adevărului.

Acest principiu este incident, atât pe parcursul urmăririi penale (art. 250 C. proc. pen., cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală), cât și în timpul judecății.

După prezentarea materialului de urmărire penală este momentul în care la acțiunea publică se răspunde printr-o contra acțiune, inculpatul are dreptul, iar organul de urmărire penală are obligația să îi prezinte garanțiile impuse de dreptul la apărare (vezi articolele 171, 172 C. proc. pen.).

Nu putem admite existența unui dosar secret, altul decât cel discutat în apărare în întregul său și ca atare considerăm că există o inegalitate a armelor dacă pe parcursul procesului penal o parte poate consulta dosarul, iar cealaltă parte nu.

Consecința: nu vom analiza conținutul acelui dosar, iar la soluționarea cauzei nu vom avea în vedere niciun element de fapt (care să devină probator, proba = termen juridic), câtă vreme nu a fost analizat în contradictoriu (inculpat/organ de urmărire penală) în vederea obținerii în instanță a unui adevăr judiciar, formal.

B.) O altă categorie de material probator supus analizei instanței îl reprezintă:

- listingurile telefonice (filele 1-102 vol. IV din dosarul de urmărire penală);

- adresele de la filele 103-173 același volum;

- rapoartele de constatare tehnico-științifică privind analiza comunicațiilor (filele 180-194, 244-274 același volum);

- proces - verbal privind semnificația codului: IMEI (fila 195, același volum);

- adrese și corespondențe cu firmele O. și V. (filele 196 - 240, același dosar);

- procese - verbale privind identificarea unor numere de telefon din Siria (fila 275);

- date existente la O.N.R.C. privind SC C.C. SRL și SC R.B. SRL (fila 276).

Întreg materialul probator administrat de parchet se bazează pe aceste elemente, iar în capitolul „definitivarea planului de plecare din România” (filele 13 -19 din rechizitoriu) sunt localizați cei patru inculpați doar pe baza acestor elemente tehnice (cartele telefonice, terminale telefonice, cod IMEI, etc. în condițiile în care doar la sediul firmei C.C. au fost identificate un număr de 50 telefoane mobile (filele 103 - 105, vol. IV).

Afirmația că M.O. a fost utilizatorul terminalului telefonic marca N., ce a fost folosit între 29 iunie și 1 iulie 2006 în asociere cu cartela nr. x (fila 15 din rechizitoriu) rămân o simplă afirmație.

Inculpatul a negat constant că ar fi folosit acel telefon și în lipsa convorbirilor înregistrate pe suport electronic, susținerile parchetului rămân fără niciun temei.

Același raționament îl are instanța și în ceea ce privește legătura stabilită de către parchet dintre inculpatul O.M. și alte telefoane mobile cu alte terminații din același lot de 50 telefoane mobile aflat la sediul SC C.C. SRL.

La fila 17 din rechizitoriu parchetul face o legătură ce se dorește cu valoare probantă indubitabilă între un terminal telefonic cod IMEI și o cartelă, dând drept sigur că în perioada 24 iunie - 30 iunie 2006 T.M. a folosit acel telefon.

Se mai precizează că acel telefon și acea cartelă ar aparține firmei SC A.S. SRL” administrată de T.M.

Atât O.M., cât și T.M. au negat existența vreunei legături între persoana lor și terminalele menționate de parchet.

Evidențierea modului de deplasare a numitului O.H. a fost stabilită de către parchet doar pe baza acestor poziții de terminale telefonice.

Potrivit art. 345 alin. (1) C. proc. pen. asupra învinuirii aduse inculpatului, instanța hotărăște prin sentință, pronunțând condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Alin. (2) al aceluiași articol precizează că soluția de condamnare a inculpatului se pronunță numai dacă instanța constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Din economia acestor texte de lege, rezultă cu claritate, că instanța de judecată pronunță condamnarea inculpatului numai în situația în care probele strânse în cursul urmăririi penale și verificate în cursul cercetării judecătorești, dovedesc în mod cert, că fapta a fost săvârșită de inculpat.

Dacă probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată (art. 200 C. proc. pen. ), pentru a servi drept temei de condamnare, aceste probe trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanță, în ședință publică, în mod nemijlocit, oral și contradictoriu (art. 289 C. proc. pen.).

Numai după verificarea în aceste condiții, instanța poate reține motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecății.

Coroborând dispozițiile art. 62, 63 din C. pen. cu referire le art. 200, art. 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanț deductiv, fără discontinuitate.

Or, în cauză, probele strânse în cursul urmăririi penale și care au servit drept temei de trimitere în judecată, verificate pe parcursul cercetării judecătorești, nu dovedesc, în mod cert și indubitabil că cei de la capătul terminalelor invocate au fost inculpații.

Rapoartele de expertiză tehnică dispuse în cauză conchid că nu se poate stabili cu certitudine utilizatorul, persoana fizică a terminalelor menționate în baza datelor de trafic de locație (fila 180, vol. IV - dosar de urmărire penală).

În aceste condiții traseul stabilit pe baza unor elemente incerte nu poate fi însușit de către instanță.

Nici raportul suplimentar de constatare tehnico-științifică (filele 244 și următoarele, vol. IV), nu conține elemente edificatoare în cauză, concluziile acestui raport sunt lipsite de orice relevanță în cauză.

Capitolul „Deplasarea pe cale terestră: București - Constanța”, din rechizitoriul parchetului, suferă fracțiuni logico - juridice grave, amestecând elemente de notorietate (de exemplu faptul că numitul O.H. a folosit autovehiculul B. cu nr. X, înmatriculat pe firma „C.C.”, societate comercială aparținând familiei sale) cu elemente probatorii aparent, de netăgăduit.

Exemplificăm pentru a justifica afirmațiile de mai sus:

a) se dispune, în mod inutil în opinia instanței, expertiză biocriminalistică complexă pentru a se demonstra un fapt altfel notoriu : numitul O.H. a folosit un autovehicul care îi aparținea de drept.

b) traseul București - Constanța este stabilit doar pe baza localizării unor terminale telefonice, aspect pe care instanța l-a analizat în capitolul precedent, conchizându-se că în noaptea de 29/30 iunie 2006 O.H. a ajuns în Constanța și puțin înaintea orei 02,00 din data de 30 iunie 2006, inculpatul T.M. l-a urcat la bordul navei.

Sunt amestecate, în opinia instanței, în mod deliberat, elemente certe, cum ar fi surprinderea de către aparatele radar ale Poliției Rutiere a unui autoturism aparținând unei firme a familiei numitului O.H., circulând la ora 16,19 pe raza localității Coșereni, județul Ialomița, din data de 29 iunie 2006, pe sensul de mers către Constanța (vol. III, filele 146, 148), cu ideea că acel autovehicul a fost condus de inculpatul O.M., fără ca la dosar să existe nici cel mai mărunt indiciu pentru a verifica o astfel de afirmație.

Aceiași metodă este folosită pentru a acredita ideea că M.O. a folosit la data de 28 iunie 2006 un autovehicul pe ruta București - Constanța, fiind surprins de aparatele radar la orele 12,00 (vol. III, filele 146 - 148), fără vreo dovadă că la volanul acelui autovehicul s-ar afla inculpatul și nu o altă persoană.

c) O ultimă categorie de probe analizate de către instanță o constituie răspunsurile inculpaților T.M., O.M. și M.O. la interogator și probele testimoniale administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și cu prilejul cercetării judecătorești.

De menționat că O.H., deși legal citat, nu s-a prezentat în fața instanței.

Inculpații T.M., O.M. și M.O. nu au recunoscut săvârșirea faptelor reținute în sarcina lor.

Nu credem că are vreo relevanță juridică motivele pentru care aceștia se consideră nevinovați și nu vom analiza pe larg aceste motive.

Parchetului îi revine sarcina de a dovedi vinovăția acestora, de a produce probe directe în sensul dovedirii laturii obiective și subiective a infracțiunilor reținute în sarcina lor.

Dintre probele testimoniale administrate, fără a face o ierarhie a lor, considerăm important a analiza mărturia numitului T.Y., dată în fața autorităților judiciare libaneze la 18 octombrie 2007, în urma solicitării de comisie rogatorie formulată de autoritățile române, invocată de parchet în rechizitoriu la pagina 23.

Inițial, mărturia confirmă în detaliu plecarea conspirată a lui O.H. din România la bordul navei Imam T, în baza unui plan efectuat și supravegheat de către inculpatul T.M. (vol. V, filele 331 -336 și comisia rogatorie aflată la dosar).

În timpul cercetării judecătorești, inculpatul T.M. a depus la dosar o hotărâre judecătorească a tribunalului penal al primei instanțe - Tripoli nr. 6.897/2008 prin care martorul T.Y. a fost condamnat pentru mărturie mincinoasă.

În considerentele hotărârii invocate se arată că „din faptele și probele prezentate s-a stabilit cu certitudine că acesta a procedat la inventarea de probe materiale împotriva reclamantului T.M.

În concret, probele materiale inventate la adresa lui T.M. sunt cele privitoare la scoaterea numitului O.H. de pe teritoriul român la bordul navei „A.I.” (I.T).

Așa fiind, instanța va înlătura această probă testimonială, în baza art. 64 alin. (2) C. proc. pen., ca fiind obținută în mod ilegal.

O altă categorie de probe testimoniale invocate de către parchet sunt cele prin care se urmărește dovedirea ajutorului dat de către inculpatul T.M. numitului O.H. prin transportarea celui din urmă la bordul navei „Imam T” pe relația A.T.

Sunt invocate depozițiile martorilor S.I. (vol. IV, filele 315 - 322), B.C.L. (vol. IV, filele 254 - 266), și E.H. (vol. IV, filele 367-379).

Analizând conținutul depozițiilor acestora se reține că în proporție de 30 - 40% ar exista posibilitatea ca persoana ce a urcat la bordul navei „I.T” la 16 iulie 2006, în portul Alexandria, pe relația T., să fie O.H.

Practica judecătorească a statuat că declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiționat (decizia penală nr. 100/1996 a Curții de Apel București). Suntem în asentimentul unei atari opinii cu un singur amendament. Numai probele care aduc informații ce conduc la rezolvarea tuturor problemelor pe care le ridică fondul cauzei pot fi pertinente, concludente și utile.

Rezolvarea pe fracții a unei stări de fapt nu poate, în opinia instanței, să răspundă acestor cerințe și pe cale de consecință cele 3 depoziții de martori nu le vom considera utile și concludente cauzei.

O altă categorie de probe testimoniale menite să rezolve fondul cauzei, o reprezintă în opinia parchetului, depozițiile martorilor cu identitate protejată „A.” și „R.V.”.

Audiați în instanță depozițiile acestora nu aduc niciun element care să rezolve sau să ajute la rezolvarea fondului pricinii.

Depozițiile acestor martori ar fi avut utilitate și concludentă doar coroborate cu alte probe.

O categorie importantă de probe testimoniale, alături de Raportul de expertiză criminalistică nr. 103/18 iunie  2012, au menirea de a întări convingerea instanței că la data de 29 iunie 2006 inculpații O.M. și M.O. au fost în altă parte decât în locațiile descrise în rechizitoriul parchetului.

Martorii C.M., N.B. (vol. V, filele 136 - 137 din dosarul de urmărire penală) B.N., W.S., T.F., M.S.H., M.C.I., P.Ș., B.M.C., Ș.C., și alții au confirmat alibiurile inculpaților O.M. și M.O.

Pentru a evita expunerea reperată a unor argumente vom conchide arătând că față de lipsa unor probe directe în sensul dovedirii laturii obiective și subiective a infracțiunii prevăzută de art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004, instanța apreciază că în speța dedusă judecății nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție, fiind cert un dubiu în favoarea inculpaților, dubiu care le profită.

Pentru motivele ce preced, reținând însă că infracțiunea nu există, neputând fi dovedită, prin mijloace de probă legal obținute, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., se va dispune achitarea inculpaților T.M., O.M. și M.O. de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 33 lit. c) din Legea nr. 535/2004.

Împotriva sentinței penale nr. 124/PI/2012 din data de 08 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Oradea.

În motivele scrise de recurs, parchetul a criticat hotărârea instanței de fond ca fiind profund nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

În primul rând, instanța de fond a făcut o analiză sumară și profund părtinitoare a probelor administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești.

Cu privire la acel dosar secret cuprinzând 110 file, parchetul a considerat că documentele acestuia trebuiau a fi avute în vedere la soluționarea cauzei, deoarece, atât instanța, procurorul, cât mai ales părțile, prin apărătorii lor aleși au avut acces la acesta și l-au consultat, astfel că nicio parte nu a fost împiedicată de a-l consulta (a se vedea certificatele O.R.N.I.S. eliberate și celelalte documente existente la dosarul cauzei).

Cu privire la listingurile telefonice, adresele de la filele 103-173, volumul IV - dosar u.p., rapoartele de constatare tehnico - științifică privind analiza comunicațiilor, adresele și corespondența cu firmele O. și V., procesele - verbale de identificare a unor numere de telefon din Siria, datele existente la O.N.R.C. privind firmele SC C.C. SRL și SC R.B. SRL, toate acestea sunt mijloace de probă științifică, nu „invenții” ale procurorului prin care s-a putut stabili cu exactitate traseul folosit de O.H. la părăsirea teritoriului României, cât și traseul urmat până la destinația finală în Siria.

Pe baza datelor de mai sus s-au putut stabili terminalele telefonice utilizate, cui aparțineau, perioada în care au fost folosite și de către cine.

În ceea ce privește mijloacele de transport, atât terestre, cât și maritime, folosite de inculpați, parchetul a susținut că nici instanța de fond nu a avut dubii sau rezerve: „se dispune în mod inutil în opinia instanței, expertiză bio criminalistică complexă, pentru a demonstra un fapt de altfel, notoriu : numitul O.H. a folosit un autovehicul, care îi aparținea de drept”. Sunt „elemente certe, cum ar fi surprinderea de către aparatele radar al poliției rutiere române a unui autoturism aparținând unei firme a familiei numitului O.H., circulând la orele 16:19 pe raza localității Coșereni, jud. Ialomița din data de 29 iunie 2006, pe sensul de mers către Constanța (vol. III,f. 146 - 148)

”.

În ceea ce privește faptul că inculpații T.M., O.M. și M.O. nu au recunoscut săvârșirea faptelor descrise în rechizitoriu, aceasta nu poate duce la concluzia că nu le-au săvârșit, sau că nu se fac vinovați de săvârșirea lor. La această concluzie putea ajunge instanța, numai coroborând declarațiile acestora cu celelalte probe administrate în cauză.

De asemenea, parchetul a arătat că, în mod greșit instanța de fond a înlăturat declarația martorului T.Y., luată prin comisie rogatorie de autoritățile judiciare libaneze la data de 18 octombrie 2007, pe motivul că acesta a fost condamnat prin sentința penală nr. 6897/2008 de Tribunalul de primă instanță Tripoli, pentru mărturie mincinoasă.

Examinând sentința cu numărul de mai sus depusă de inculpatul T.M. la dosarul cauzei (f. 53 - 55 dosar C.A.O.), parchetul a constatat că aceasta face referire la o altă persoană decât T.Y. și anume la numitul Y.A.A.R.T. Pe de altă parte, această sentință nu face nicio referire la declarația martorului din data de 18 octombrie 2007, dată în fața autorităților libaneze (f. 331 - 336 vol. V dosar u.p.).

Cu privire la depozițiile martorilor S.I. (f. 315 - 316 vol. IV dos. u.p.), B.C. (f. 354 - 355 vol. IV dos u.p.) și E.H. (f. 367-368 vol. IV dos. u.p.), în mod greșit instanța de fond a afirmat și reținut faptul că din conținutul acestora, numai în proporție de 30 - 40 % există posibilitatea ca persoana ce a urcat la bordul navei I.T. la 16 iulie 2006, în portul Alexandria, pe relația T., să fie O.H.. Toți cei trei martori, în declarațiile date, au confirmat faptul că, în portul Alexandria, au observat că la bordul navei a urcat o persoană străină pe nume „S.”, pe care au descris-o. Singurul care a făcut aprecieri cu privire la posibilitatea că acea persoană să fi fost O.H. a fost martorul E.H., însă cu o rezervă de 50 - 60 %. Toți cei trei martori, însă, au afirmat că acea persoană nu putea urca la bordul navei fără consimțământul căpitanului T.Y. Pe de altă parte, cei trei martori confirmă și prezența inculpatului T.M. în portul Alexandria, fiind tot timpul însoțit de căpitanul navei, T.Y. Totodată, acești martori mai declară că, după ce au ajuns în portul T., Siria, persoana respectivă, adică „S.”, împreună cu comandantul navei, T.Y., au plecat cu o șalupă spre oraș, de unde s-a întors doar comandantul navei.

Deși, atât din declarația de la urmărire penală (f. 199 - 203 voi. V u.p.), cât și cea dată în fața instanței la data de 05 martie 2012, martorul cu identitate protejată „A.” a făcut afirmații certe cu privire la implicarea inculpatului T.M. în trecerea ilegală a frontierei de către O.H. (cine cu cine a luat legătura, ce sumă de bani trebuia dată, cui, despre posibilitatea reală a inculpatului .T.M. de a executa acest plan), totuși, pentru instanță, parchetul a susținut că aceste afirmații, nu au adus niciun element care să rezolve sau să ajute la rezolvarea fondului pricinii”.

În actul de sesizare al instanței s-a reținut că inculpatul M.O. a fost cel care l-a însoțit pe inculpatul O.K.H. până la Constanța, iar inculpatul O.M. a fost cel care a asigurat securitatea operațiunii, din perspectiva posibilelor controale ori verificări ce puteau fi efectuate de autorități la locuința inculpaților situată pe str. Năvodari din București, în timpul în care O.K.H. se afla în Constanța. Din acest motiv, pe toată durata operațiunii, inculpatul O.M. a fost localizat în zona locuinței (f 14 din rechizitoriu).

În cursul cercetării judecătorești, cei doi inculpați O.M. și M.O., dar în special M.O., au încercat să-și construiască un alibi și anume că, în perioada 29 - 30 iunie 2006, ar fi fost în altă locație decât cea reținută în rechizitoriu. în urma audierii martorilor propuși în acest sens, parchetul a apreciat că alibiul celor doi nu putea fi confirmat de către instanță. Audiat la data de 21 septembrie 2007, martorul S.P.M. (f. 6 - 10, vol. V dos. u.p.) a declarat: „În data de 29 iunie 2006 era ziua mea de naștere, i-am cerut voie lui O.M. să-mi țin ziua la serviciu”. „Petrecerea de început pe la orele 16:30 și pe la ora 16:45 a venit și M.O.”.

În declarația dată în fața instanței, la data de 05 martie 2012, același martor a afirmat că pe inculpatul M.O. nu l-a văzut și nu l-a cunoscut decât atunci când a fost audiat la poliție.

Martorii S.C. și I.G., audiați în fața instanței la data de 07 mai 2012, confirmă faptul că la petrecere, de ziua colegului lor S.P.M., respectiv pe data de 29 iunie 2006 a participat numai inculpatul O.M., nu și inculpatul M.O. Martora C.M. (S.), audiată în aceeași dată de către instanță a declarat: „În data de 30 iunie 2006, îmi aduc aminte că inculpatul M.O. mi-a cerut să ne deplasăm împreună la B.R. pentru a-și regulariza niște sume între contul curent personal și cel al societății, unde eram contabilă. Pentru că nu aveam împuternicire pe contul personal al acestuia, deplasarea la sediul băncii a făcut-o inculpatul împreună cu mine. îmi aduc aminte că în jurul orelor 11:30 am ajuns la sediul băncii și am stat până la orele 13:00 p.m. în bancă, ne-am întors împreună la sediul societății. îmi aduc aminte că inculpatul a semnat la bancă un ordin de plată între SC M. SA și contul său personal, iar din contul personal, același inculpat a semnat o dispoziție de plată către un terț”. Această afirmație este contrazisă de adresa R.B. (f. 226 dos instanță), din care rezultă că din conturile numitului M.O. nu s-a efectuat nicio plată la data de 30 iunie 2006, iar la acea dată, asupra conturilor acestuia, era împuternicită numita C.M.

Alte două martore audiate de instanță la data de 25 iunie 2012, respectiv N.M.M. și B.M.C. nu fac nicio referire la prezența lui M.O. la sediul firmei în perioada 29 - 30 iunie 2006, decât a inculpatului O.M.

De asemenea, parchetul a susținut că instanța de fond nu a analizat toate probele administrate în cauză, cum ar fi scrisorile trimise de O.K.H. fraților săi, în care se scria: „Știu că voi faceți tot ce este necesar, am cea mai mare încredere în acest lucru

”

; „vă rog să găsiți un mod rapid de a mă scoate din această situație”; „suntem pregătiți să sacrificăm orice”; „suntem pregătiți cu tot ceea ce este necesar să renunțăm la orice pentru libertatea mea”; „sunt atent la tot ce faceți”; „nu vreau să mă repet am mare încredere în voi”; „știu că în acest moment pregătiți ceva” ; „dumnezeu a hotărât să ieșim din necazul acesta și a hotărât să ies de aici, deși situația este foarte dificilă” (f. 221 - 287 Vol. III dos. u.p.).

Instanța nu a luat în considerare faptul că în data de 01 iulie 2007, la orele 07:41 - 08:00, inculpatul O.K.H., în timp ce se afla pe nava I.T. a inițiat comunicații runing de la nr. x către numărul x, utilizat de concubina sa P.V.

Instanța nu a analizat prezența în portul Alexandria în perioada 11 iulie 2006 - 16 iulie 2006 a lui O.S., fratele inculpatului O.K.H. și a concubinei acestuia P.N. și nu a luat în considerare declarațiile martorilor A.L.A.Z., Z.S.G., M.M.F. și H.M.A.Z.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. pr. pen., parchetul a solicitat instanței să admită recursul său, să caseze sentința penală nr. 124/PI/2012 din 08 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în Dosar nr. 695/35/P/2009, și, rejudecând cauza, să dispună condamnarea inculpaților T.M., O.M. și M.O. la pedepse legale și temeinice.

Prin notele scrise privind precizarea motivelor de recurs, depuse de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală la data de 13 mai 2013, s-a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

10

alin. 3 coroborat cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3), recursul declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

, iar recursul poate fi motivat și oral în ziua judecății. în memoriul cu motivele de recurs, depus anterior, parchetul a criticat hotărârea primei instanțe, printre altele, pentru faptul că instanța de fond nu a analizat toate probele administrate în cauză și nu s-a pronunțat cu privire la aceste probe, astfel încât, existând situația reglementată de dispozițiile art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen, a mai făcut următoarele precizări(la data depunerii acestor precizări ale motivelor de recurs, respectiv 13 mai 2013, acest caz de casare fusese abrogat prin art. I pct. 14 din Legea nr. 2/2013, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013).

Așa cum rezultă din dosarul de urmărire penală, în cursul urmăririi penale au fost audiați un nr. de 56 de martori ale căror declarații aveau legătură cu cauza dedusă judecății. Din simpla lecturare a filelor 21-22 a sentinței penale recurate rezultă că nu s-a procedat la o analiză a declarațiilor acestora, instanța de fond mulțumindu-se cu considerații generale de natura : „analizând conținutul depozițiilor acestora (este vorba de martorii S.I., B.C.L. și E.H.) se reține că în proporție de 30-40% ar exista posibilitatea ca persoana ce a urcat la bordul navei I.T. la 16 iulie 2006, în portul Alexandria, pe relația Tartous, să fie O.H.”.

A precizat, de asemenea, că, trecând peste faptul că instanța de fond a omis să precizeze cum a analizat declarațiile acestor martori, adică coroborat cu celelalte probe și mijloace de probă aflate la dosarul cauzei, sau le-a analizat scoase din context, astfel încât să ajungă la acel procent de 30-40%, este important de precizat că cele trei declarații de martor confirmă faptul că în noaptea de 29/30 iunie 2006 nava Imam T nu a fost verificată fizic nici de către poliția de frontieră și nici de către autoritățile vamale, singura verificare făcută fiind aceea a pașapoartelor membrilor echipajului care au fost adunați în salon, niciun moment nefiind verificate cabinele echipajului sau cala navei, aspect ce se coroborează și cu declarația martorului T.Y., dată în fata autorităților libaneze, în baza comisiei rogatorii formulată de autoritățile române.

Mai precizează cei trei martori că, inculpatul T.M. se afla la bordul navei în jurul orelor 00.00 în noaptea de 29/30 iunie 2006, precum și faptul că același inculpat a urcat la bordul navei imediat ce aceasta a ancorat în rada portului Alexandria.

Totodată, parchetul a arătat că, cei trei martori au confirmat faptul că în cele 6-7 ore în care nava a staționat în Bosfor, la bordul acesteia nu a urcat nici o persoană, aspect ce trebuie coroborat cu faptul că, în data de 01 iulie 2006, de la nr. de telefon x, între orele 07.41 - 08.00, a fost inițiată o comunicare tip roaming către nr. x, utilizat de către P.V., concubina lui O.H., iar din datele obținute de la operatorii de telefonie mobilă și autoritățile turce, rezultă că semnalul comunicației a fost inițiat într-un releu de telefonie mobilă al unei rețele de telefonie turce amplasat în zona de coastă, la nord de Istanbul și destinat comunicărilor pe mare, în a cărei zonă de acoperire se afla în acel moment nava Imam T. Aceeași martori confirmă și faptul că, pe data de .16 iulie 2006, la bordul navei I.T. a fost adusă, de către T.Y., o persoană cu semnalmentele numitului O.H., care le-a fost prezentată ca S., un turist cu intenții de afaceri în zonă, și care, conform datelor obținute de la autoritățile egiptene, a fost identificat ca „O.S.”, care a părăsit Egiptul pe data de 16 iulie 2006, prin folosirea pașaportului sirian cu nr. x.

Aceste date trebuie coroborate cu aspectul că, de fapt, O.S. a părăsit Egiptul pe data de 11 iulie 2006, folosindu-se de pașaportul emis de Republica Federativă Rusia, cu nr. x, iar în perioada 07 iulie 2006-16 iulie 2006, același „O.S.”, prin folosirea pașaportului sirian nr. 424180, s-a cazat la Hotelul P.I.R.A.M. din M.B., A.E., inițial în camera 229 regim single, iar după sosirea în Egipt, pe data de 11 iulie 2006, a concubinei lui O.H., P.V., în camera 130 în regim double.

În aceeași logică trebuie privite și declarațiile martorilor A.L.Z. și Z.S.G., cu care P.V. s-a întâlnit pe aeroportul din Atena, și cărora le-a spus că merge la Alexandria, în Egipt, la soțul ei, O.H.

În ceea ce privește martorii C.M., N.B., B.N., W.S., T.F., M.S.H., M.C.I., P.Ș., B.M.C., Ș.C., pe care instanța de fond îi enumera la fila 22 a hotărârii, se observă că declarațiile acestora nu sunt analizate în niciun fel, singura referire fiind aceea că acești martori confirmă alibiurile inculpaților O.M. și M.O., aspect ce denotă faptul că aceste declarații nu au fost analizate în niciun fel și, mai grav, că nu au fost coroborate între ele cu celelalte probe administrate în cauză.

Cu privire la martorii cu identitate protejată, așa-zisa analiză a declarațiilor acestora se rezumă la formulările „ nu aduc nici un element care să rezolve sau să ajute la rezolvarea fondului pricinii” și „declarațiile lor ar fi avut utilitate și concludentă doar coroborate cu alte probe”, fără însă să se analizeze aceste declarații și, mai ales, fără să se menționeze cu ce alte probe au fost coroborate, astfel încât să se ajungă la concluzia că nu sunt concludente și utile.

Aceștia sunt singurii martori doar enumerați de către prima instanță, iar în ceea ce-i privește pe ceilalți 34 de martori audiați în cursul urmăririi penale și enumerați în dispozitivul rechizitoriului, declarațiile acestora au fost complet ignorate, nefiind nici analizate și nici înlăturate, astfel încât să fie respectate obligațiile ce reveneau instanței de fond în conformitate cu dispozițiile art. 356 alin. (1) lit. c) C. proc. pen, care prevăd în mod imperativ că instanța trebuie să facă analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei cât și a celor care au fost înlăturate, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză. Singura probă înlăturată în cauză de către prima instanța este declarația martorului T.Y., obținută prin comisie rogatorie, care a fost înlăturată în baza art. 64 alin. (2) C. proc. pen., ca fiind obținută în mod ilegal, fără însă să se precizeze care este textul de lege încălcat la obținerea acestei declarații, astfel încât instanța de control judiciar să facă o analiză proprie a eventualelor dispoziții legale încălcate și a eventualelor sancțiuni procesuale.

De asemenea, parchetul a susținut că, în loc să facă acest lucru, instanța de fond a preferat să acorde o prezumție absolută unei probe extrajudiciare, depusă de inculpatul T.M., respectiv o hotărâre judecătorească, pronunțată de un tribunal din Tripoli, prin care martorul T.Y. ar fi fost condamnat pentru mărturie mincinoasă, reținându-se la fila 21 a hotărârii recurate că, „în considerentele hotărârii se arată că din faptele și probele prezentate s-a stabilit cu certitudine inventarea de probe materiale împotriva reclamantului T.M.”.

Cât de bine a fost analizată și această probă extrajudiciară de către prima instanță, rezultă din faptul că așa-zisele considerente ale hotărârii judecătorești invocate, sunt, de fapt, dispozitivul acesteia, fapt ce rezultă cu claritate din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, astfel încât nu putem vorbi de o hotărâre judecătorească în accepțiunea sa juridică, fiind vorba de o parte a unui înscris pe care autoritățile libaneze refuză să-l înainteze în integralitate, deși s-a solicitat în mod expres, prin comisie rogatorie, înaintarea în integralitate a acesteia.

Având în vedere că instanța de fond a admis ca probă acest înscris extrajudiciar, care din punctul său de vedere vine în contradicție cu declarația martorului T.Y., obținută prin intermediul unei comisii rogatorii, în virtutea rolului activ, avea obligația să procedeze la audierea acestui martor, fie personal, fie prin comisie rogatorie, cu respectarea, în special, a tuturor regulilor ce guvernează această materie și, în general, a normelor procesual penale ce guvernează desfășurarea unui proces penal în fața instanțelor de judecată române.

Ceea ce este de necontestat este faptul că la dosarul cauzei se află o singură declarație a martorului T.Y., declarație care este obținută în conformitate cu dispozițiile art. 132-134 C. proc. pen. și ale Legii nr. 302/2004.

În mod similar cu declarațiile martorilor audiați în cursul urmăririi penale a procedat prima instanță și cu restul probelor sau a mijloacelor de probă aflate la dosarul cauzei, pe care, fie le-a analizat superficial, fără însă ca această analiză să fie o analiză juridică aplicată pe natura faptelor deduse judecății și a activităților desfășurate de către inculpați în perioada de referință, fie nu le-a analizat deloc și nici nu a procedat la înlăturarea lor motivată.

Surprinzătoare este și poziția instanței de fond și cu privire la volumul cu informații clasificate, înaintat odată cu rechizitoriul, pe care nu îl analizează, motivându-și că existența acestui „dosar secret” încalcă principiul contradictorialității, datorită faptului că apărarea nu a avut acces la acest volum, existând astfel o inegalitate a armelor pe parcursul procesului penal, în condițiile în care, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, avocații inculpaților au avut acces la acest volum, pe care l-au consultat fără restricții în baza certificatelor O.R.N.I.S.S. obținute și a autorizaților emise de către U.N.B.R.

Astfel, prin omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra probelor administrate în cursul urmăririi penale sau a cercetării judecătorești, parchetul a apreciat că a fost încălcat dreptul la apărare al inculpaților, în sens larg, fiindu-le lezate interesele legitime în proces, ceea ce echivalează, practic, cu o nesoluționare a fondului cauzei cu care a fost învestită instanța de judecată.

În consecință, având în vedere că instanța de fond a încălcat prevederile art. 356 alin. (1) lit. c) C. proc. pen, care prevăd în mod imperativ că instanța trebuie să facă analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei cât și celor care au fost înlăturate, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză, parchetul a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să constate incidența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen. și, în baza art. 385 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., să caseze hotărârea recurată și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

La termenul din data de 06 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., a calificat drept apel calea de atac exercitată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței penale nr. 124/PI/2012 din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Pe parcursul cercetării judecătorești Înalta Curte de Casație și Justiție a administrat următoarele probe:

De asemenea, pe parcursul cercetării judecătorești, s-a încuviințat emiterea unei adrese către Serviciul Român de Informații pentru desecretizarea celor 111 file privind convorbirile telefonice aflate în volumul cu documente clasificate, Dosarul nr. 121/D/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată, însă Serviciul Român de Informații a refuzat desecretizarea acestor 111 file.

Examinând, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de apelant, cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu prev. art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu întregul material probator administrat în cauză, reține următoarele:

Declanșarea la sfârșitul anului 2004 a cercetărilor relativ la infracțiuni economice asupra firmelor controlate de către O.H. a condus în mod direct la criza ostaticilor români răpiți în Irak și a scos la lumină modalitatea în care, prin obținere frauduloasă de fonduri și pentru a-și proteja contravaloarea fondurilor ilicite obținute, O.H. a recurs la inițierea constituirii și finanțarea unei entități teroriste.

În momentul deconspirării activităților și angajarea răspunderii sale penale O.H. a reușit, în mod organizat, după cele mai bine elaborate reguli în materie de diversiune teroristă la toate nivelele autorităților publice, diversiune susținută fără vinovăție și în plan public de către mass-media, „intoxicată” de scenariile aruncate în direcția ei, să părăsească teritoriul României sustrăgându-se de la răspunderea penală.

În luna aprilie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea de către O.H. a unei infracțiuni de inițiere a constituirii, și prin finanțare, a unei asocieri în scopul săvârșirii de acte de terorism prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004.

Cercetările efectuate cu privire la aceste fapte au fost finalizate în cadrul rechizitoriului nr. 540/D/P/2005 din 21 octombrie 2005, dispunându-se trimiterea în judecată lui O.H. în stare de arest.

În sarcina acestuia au fost reținute faptele de inițiere a constituirii unei asocieri în scopul săvârșirii de acte de terorism, în baza unei înțelegeri prealabile cu gruparea teroristă hotărând lipsirea de libertate, prin răpire, a jurnaliștilor români M.J.I., S.M. și O.O. în vederea obținerii unui folos material sau a unui alt avantaj.

Intențiile infracționale ale lui O.H. au fost animate de la bun început de dorința acestuia de a evita măsurile ce puteau fi luate în mod legal împotriva sa ca urmare a procedurilor judiciare inițiate de autoritățile competente în luna noiembrie 2004, relativ la săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, spălare de bani, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, privatizări frauduloase, etc.

În cadrul planului său infracțional, O.H. intenționa să procedeze la răpirea jurnaliștilor români pentru a putea ulterior „să pozeze” în salvator al acestora, considerând că printr-un astfel de „act de eroism” va obține recunoștința autorităților române și va fi exonerat de o eventuală răspundere penală.

În paralel acesta urmărea și scoaterea din România a contravalorii afacerilor sale sub pretextul plății unei recompense către „răpitorii” jurnaliștilor români.

Pe aceeași linie de gândire, O.H. urmărea ca la un moment dat să părăsească definitiv teritoriul României.

Procesul de terorism și acuzațiile privindu-l pe O.H., unice în istoria de până atunci a României, era cunoscut, atât de membrii familiei sale, cât și de întreaga opinie publică, acuzațiile aduse acestuia făcând obiectul unei ample dezbateri în cadrul mass-media și generând vii emoții în rândul întregii societăți românești.

În acest sens s-au exemplificat unele titluri de articole din presa perioadei respective: „Dosarul răpirii jurnaliștilor finalizat” - Evenimentul Zilei; „Hayssam nu spune nimic despre răpirea ziariștilor din Irak” - Gândul; „ Procesul în care H. este judecat pentru terorism a început cu o amânare” - Gardianul; „Procesul de terorism – H. și M. judecați separat”, „Cazul răpirii ajuns la judecată” - Jurnalul Național, (vol. VII, filele 369-380).

Prin sentința penală nr. 122 din data de 13 iunie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 33970/2/2005 al Curții de Apel București, s-a dispus condamnarea inculpatului O.H. la pedeapsa închisorii de 20 ani pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. a) din Legea 535/2004 raportat la art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 35 alin. (2) din Legea 535/2004 (vol. VII, filele 381-401).

Cercetările efectuate în cauză au dovedit existența elementelor constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina lui O.H. evidențiind însă, pe lângă acestea, și puternicele legături existente între el și frații săi, învinuiții M.O. și O.M.

De altfel, inculpatul M.O. este cel care a fost trimis de O.H. în Irak pentru a încerca să rezolve problemele ivite acolo în legătură cu modul de derulare a planului răpirii jurnaliștilor români, încă înaintea declanșării cercetărilor în România.

În timp ce se afla în detenție, inculpatul a încercat să obțină, atât de la M.O., cât și de la O.M. un „sacrificiu”, în sensul asumării răspunderii pentru faptele de terorism, în schimbul unor foloase materiale.

Legăturile strânse existente între O.H. și cei doi frați ai săi rezultă și din scrisorile acestuia transmise în perioada arestului preventiv și ridicate cu ocazia percheziției domiciliare de la locuința inculpatului O.M.

Din cuprinsul corespondenței menționate a rezultat modul în care O.H. dirija în totalitate activitatea economică a familiei, deși firmele erau aparent conduse de către O.M. și M.O., precum și modul în care le solicita celor doi frați ai săi să facă orice sacrificiu necesar și să plătească orice sumă de bani pentru a-i obține libertatea.

Relațiile speciale existente între frații O. sunt cele care au stat, de altfel, la baza planului conceput și executat de O.H., O.M. și M.O., cu sprijinul direct al lui T.M., rezultatul final al acțiunii constituindu-l scoaterea din țară a primei persoane din România acuzată de terorism.

Pe parcursul procesului de terorism, la data de 26 aprilie 2006, Curtea de Apel București a dispus punerea în libertate a inculpatului O.H., la cererea procurorului, precum și înlocuirea măsurii preventive a arestului cu măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi teritoriul național al României.

În perioada următoare eliberării sale, O.H. a fost în permanență conștient că nu va putea evita răspunderea penală pentru faptele de terorism comise.

Aceasta, și în contextul în care cunoștea faptul că în urma intervenției chirurgicale din data de 20 iunie 2006, afecțiunile de care suferise erau practic vindecate.

În acest sens s-a cuvenit a se menționa nota și toate documentele medicale privind internările, intervențiile chirurgicale și tratamentele efectuate de O.H. la Spitalul Clinic de Urgență București și Institutul Oncologic „Prof. Dr. A.T.” București, din cuprinsul cărora rezultă inexistența unor imagini de recidivă tumorală locală, iar analizele și investigațiile medicale ulterioare au stabilit inexistența unor forme de metastaze ale cancerului (vol. III, filele 32-50).

Pe parcursul procesului penal respectiv, nici instanța de judecată și nici organele de urmărire penală nu au reușit audierea acestuia. Comportamentul inculpatului în faza de cercetare judecătorească, în sensul de a invoca motive de sănătate, intervenții chirurgicale sau internări în diferite unități spitalicești, atât înainte de punerea în libertate, cât și ulterior, dovedesc intenția acestuia de a nu răspunde la întrebările legitime ale autorităților judiciare ale statului român.

De altfel, în motivarea sentinței pronunțate în cauza de terorism se reține că „Dacă era interesat în aflarea adevărului și în dovedirea nevinovăției sale, inculpatul avea posibilitatea să dea declarații de la 27 mai 2006 și până la 19 iulie 2006, când Curtea a dispus arestarea, însă a preferat să fugă din țară și să se sustragă judecății fiind conștient că materialul probatoriu administrat în cauză dovedește indubitabil vinovăția sa.”

Pe acest fond numitul O.H. și inculpații O.M. și M.O. au început să caute soluții pentru a reuși scoaterea din țară a primului într-o modalitate conspirată spre a-i da posibilitatea de a urmării modul de derulare a procesului și de a controla de la distanță evoluția evenimentelor.

În vederea realizării acestei operațiuni au analizat modalitățile în care s-ar putea realiza în cea mai mare discreție o astfel de activitate fără a fi deco