ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 59/PI/2019, pronunțată la data de 21 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 124/PI din 8 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 309/A din 7 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Oradea a reținut că prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2019, revizuentul A. a solicitat revizuirea sentinței penale menționate prin care acesta a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004.

În drept, au fost invocate de către revizuent dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) și f), alin. (3) și (4) C. proc. pen.. De asemenea, au fost invocate mai multe decizii ale Curții Constituționale, care, potrivit susținerilor revizuentului, ar avea legătură cu procedura admisibilității în principiu a cererii de revizuire, respectiv decizia nr. 126 din 3 martie 2016 și decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018.

În motivarea cazului de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuentul a arătat că au fost declarate în parte ca neconstituționale unele protocoale de colaborare, pe baza cărora au fost administrate probe în cursul urmăririi penale și pe baza cărora au fost gestionate informații clasificate în cursul urmăririi penale și al judecății, în cauza în care acesta a fost condamnat.

Revizuentul a susținut că este admisibilă în principiu cererea sa întrucât vizează fapte și aspecte care nu au fost cunoscute în perioada în care s-a derulat procedura ordinară. În fine, revizuentul a mai arătat că anumite probe asupra cărora a existat o aparență de legalitate, se vădesc în prezent ca fiind nelegale.

În motivarea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 453 lit. f) C. proc. pen., revizuentul a precizat că în cauza în care a fost judecat a solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru a se constata neconstituționalitatea dispozițiilor art. 352 alin. (11) și 12 din C. proc. pen., cerere care a fost însă respinsă în cursul judecății apelului, prin încheierea din data de 12 iunie 2014, încheiere menținută de completul de 5 judecători de la Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 88 din 16 iulie 2014. În continuare, față de aceste aspecte, revizuentul a arătat că într-o altă cauză, a fost admisă o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu privire la aceleași dispoziții legale (art. 352 alin. (11) și 12 din C. proc. pen.) și astfel apreciază că suntem în câmpul de aplicare a dispozițiilor art. 453 lit. f) din C. proc. pen., văzând și dispozițiile Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016 a Curții Constituționale.

S-a reținut că, potrivit susținerilor revizuentului, revizuirea întemeiată pe motivul menționat, vizează în concret documentele clasificate aflate la dosarul de urmărire penală nr. x/D/P/2007 al DIICOT - Sucursala Centrală.

S-a arătat că în cursul judecării apelului, instanța a admis cererea formulată de revizuent în calitate de apelant și a solicitat declasificarea unui număr de 111 file reprezentând transcrierea unor convorbiri telefonice, aflate în volumul cuprinzând documente clasificate. Ulterior, Înalta Curte a dispus revenirea cu adresa prin încheierile din 11 februarie 2013 și 30 mai 2014, fiind consemnat și faptul că avocații inculpatului intimat A. au depus la dosarul cauzei copii de pe certificatele de acces la informații clasificate, eliberate de Orniss, însă Serviciul Român de Informații a refuzat să dea curs acestor cereri.

Prin adresa din 26 februarie 2014, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și totodată șeful Structurii de Securitate, a comunicat instanței faptul că prin adresa din 24 februarie 2014, Serviciul Român de Informații a apreciat că nu este oportună declasificarea respectivelor înscrisuri, adresa de răspuns fiind la rândul său clasificată ca fiind secret de serviciu, se află în custodia Departamentului Documente Clasificate și poate fi consultată în condițiile Legii nr. 182/2002 și ale Regulamentului privitor la accesul magistraților aprobat prin Hotărârea CSM nr. 140 din 6 februarie 2014. În opinia revizuentului, declasificarea a fost refuzată fără nicio justificare rezonabilă.

S-a arătat că avocații au avut acces doar la adresa de refuz a Serviciului Român de Informații (considerată și aceasta ca fiind un document clasificat).

Analizând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, prima instanță a constatat că prin decizia penală nr. 309/A din data de 7 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT și a condamnat pe inculpatul A., revizuent în prezenta cauză, la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004, constând în aceea că, în perioada 23 iunie - 30 iunie 2006, a planificat și înlesnit, împreună cu B. și C., ieșirea frauduloasă din România a lui D., cunoscând faptul că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unor acte de terorism prin organizarea și finanțarea operațiunii de răpire a trei jurnaliști români în Iraq.

Ca situație de fapt, Înalta Curte a reținut faptul că "A. l-a preluat pe D., s-au deplasat împreună la vasul E. și înainte cu puțin de ora 02:00, l-a urcat la bordul navei", iar "din interpretarea comunicațiilor telefonice purtate și a verificărilor efectuate în zona portului Constanța a rezultat în mod indubitabil că ieșirea din România a numitului D. s-a realizat în noaptea de 30.06 - 1.07.2006 orele 04:40" .

Curtea de Apel Oradea, analizând motivele invocate de către revizuent, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a constatat că cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză; [...] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

S-a menționat că revizuirea este o cale de atac extraordinară, menită să înlăture erorile de fapt în baza cărora instanțele au dat o soluționare greșită a cauzei.

S-a arătat că revizuentul nu a indicat vreo faptă sau împrejurare nouă, necunoscută de instanța de fond cu ocazia soluționării dosarului, considerându-se că, prin cererea formulată acesta încearcă doar să obțină o prelungire a probațiunii sau o reapreciere a probelor administrate. S-a menționat că este însă inadmisibil, ca pe calea revizuirii, să se obțină o prelungire a probațiunii pentru fapte deja cunoscute și verificate de instanțele care au soluționat cauza sau o rejudecare a cauzei în baza probelor deja administrate.

Prima instanță a precizat că nelegalitatea unor protocoale de colaborare între două instituții ale statului, indiferent că în baza acestora au fost administrate sau nu mijloace de probă, nu se pot încadra în noțiunea de fapte sau împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanță cu ocazia soluționării cauzei pe fond, întrucât aceste mijloace de probă, chiar clasificate, s-au aflat la dosarul cauzei, iar judecătorii au avut acces la ele. Instanța a arătat că teoria revizuentului, potrivit cărora ar fi existat unele documente clasificate, la care nici instanțele nu au avut acces, sunt simple speculații și, chiar dacă ar fi real, nici o instanță nu poate pronunța o soluție pe fondul cauzei, pe baza unor probe la care nu a avut acces. Practic, orice probă la care instanța nu are acces, este ca inexistentă.

S-a constatat că reținerea vinovăției revizuentului A., s-a făcut de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe baza probelor aflate la dosarul cauzei, astfel cum reiese în mod exhaustiv din motivarea deciziei de condamnare.

De asemenea, s-a considerat că revizuentul nu a indicat nicio faptă sau împrejurare nouă care să țină de situația de fapt. Mai mult, s-a arătat că A. a mai formulat o revizuire întemeiată pe același temei legal (art. 453 lit. a) C. proc. pen.), care a fost respinsă în mod definitiv ca inadmisibilă.

Prin urmare, s-a arătat că revizuentul a avut posibilitatea în apel să solicite înlăturarea eventualelor greșeli sau să propună probe care să-i susțină apărările invocate, drept de care, de altfel, a și uzat, instanțele reținând cu autoritate de lucru judecat, o situație de fapt, care nu mai poate fi în prezent schimbată.

S-a mai precizat că faptele și împrejurările noi care pot justifica admiterea în principiu a unei cereri de revizuire, trebuie să fie cu adevărat noi, nu doar în aparență, iar toate elementele invocate de revizuent, au fost analizate de instanța de control judiciar care a modificat sentința instanței de fond și a dispus condamnarea sa.

Față de împrejurarea că aspectele invocate de revizuent nu reprezintă fapte sau împrejurări necunoscute de instanță la soluționarea cauzei, Curtea de Apel Oradea a apreciat că cele invocate de către revizuent în cuprinsul cererii de revizuire nu se circumscriu cazului de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele și împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanța de judecată, în sensul de a nu fi fost cunoscute de instanța care a pronunțat hotărârea definitivă. Această condiție exprimă cerința ca elementul de noutate să fie pentru instanța de judecată faptă probatorie și nu mijlocul de probă care ar dovedi o faptă probatorie pe care instanța de fond a considerat-o inexistentă/nefondată. Astfel, s-a arătat că pe parcursul soluționării pe fond a cauzei, instanțele au cunoscut poziția revizuentului, dar pe baza probelor administrate au reținut ca fiind dovedită pe deplin vinovăția sa, apărările acestuia fiind examinate de instanțele de judecată, dar înlăturate pe baza materialului probator administrat.

În ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 453 lit. f) C. proc. pen., Curtea de Apel Oradea a menționat că și acesta este nefondat, întrucât este necesar ca prevederea legală invocată, în speță art. 352 alin. (11) și 12 din C. proc. pen., să fie declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în cauză, și doar dacă consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Prin urmare, s-a constatat că prima condiție, și anume, ca dispoziția legală invocată să fi fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în cauză, în mod evident, nu este îndeplinită. Astfel cum a arătat și revizuentul, acesta a solicitat instanței de apel sesizarea Curții Constituționale cu privire la posibila neconstituționalitate, printre altele și a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și 12 din C. proc. pen., însă instanțele au respins ca inadmisibilă cererea revizuentului, pe motiv că respectivele dispoziții legale pretins neconstituționale, nu au legătură cu cauza.

Așadar, s-a menționat că este lipsit de relevanță faptul că ulterior, într-o altă cauză a fost admisă o cerere similară cu privire la aceleași dispoziții legale, atâta timp cât s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că aceste dispoziții legale nu au legătură cu cauza în care revizuentul a fost condamnat.

Împotriva acestei sentințe penale, a declarat apel revizuentul A..

Apelantul revizuent A. a criticat soluția primei instanțe reiterând cazurile de revizuire invocate și motivele de fapt și de drept pentru care le consideră incidente.

Astfel, în ce privește cazul de revizuire reglementat de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a arătat în esență că "faptele noi" se referă la aceea că numitul F. a fost audiat în cauză atât sub identitatea sa reală, cât și sub identitate protejată, chestiune ce rezultă în opinia apărării, din înscrisurile aflate la dosar din care reiese că acesta este un traficant de droguri extrem de periculos condamnat pentru traficarea unei cantități de 30 kg de cocaină și că a acesta a fugit din România înainte de condamnare.

De asemenea, s-a mai arătat că un alt martor determinant - G., comandantul navei E., a fost audiat prin comisie rogatorie în Liban în condiții de constrângere psihică.

Cu privire la cazul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 453 lit. f) C. proc. pen., apelantul a arătat că a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) C. proc. pen. a căror neconstituționalitate a fost constatată prin Decizia nr. 21/2018 a Curții Constituționale, ca urmare a sesizării transmise într-o altă cauză penală.

Astfel, în opinia apelantului este lipsit de relevanță faptul că instanța de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale prin încheierea pronunțată la data de 12 iunie 2014, cazul de revizuire fiind incident în considerarea argumentelor instanței de contencios constituțional prezentate în Decizia nr. 126/2016.

În opinia revizuentului se impune valorificarea Deciziei CCR nr. 21/2018 și în cauza dată, cu consecința admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru ca în rejudecarea cauzei să se dispună declasificarea transcrierilor convorbirilor telefonice dintre D. și procurorul de caz H. și "continuarea administrării sau readministrării probelor necesare stabilirii corectei situații de fapt".

Examinând apelul formulat, în baza actelor și lucrărilor din dosar și în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței să revină asupra propriei sale hotărâri, precum și caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erori judiciare.

Așadar, revizuirea constituie remediul procesual care are ca scop anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi doar hotărârile menționate de art. 452 C. proc. pen. și doar pentru cazurile prevăzute de art. 453 din același cod, singurele care pot determina o reexaminare în fapt a cauzei penale.

Înalta Curte notează că revizuentul A. a invocat prin cererea de revizuire, incidența cazurilor prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a) și f) C. proc. pen.

În ce privește cazul de revizuire prev. de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuentul a arătat că faptele noi constau în aceea că martorul F. a fost audiat în cauză atât sub identitatea sa reală, cât și sub identitate protejată, iar asupra martorului determinant G. ar fi fost exercitate presiuni. Totodată, revizuentul a menționat că ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a fost pronunțată Decizia nr. 26/2019 a Curții Constituționale prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. x din 4 februarie 2009, și că această constatare atestă existența unui fapt nou care justifică rejudecarea.

Potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când "s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză" Înalta Curte constată că acesta nu este incident.

Totodată, art. 453 alin. (4) din C. proc. pen. accentuează condițiile de admisibilitate, astfel "Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal ...", cu alte cuvinte să conducă la pronunțarea unei soluții diametral opuse.

Înalta Curte reține că niciuna dintre împrejurările învederate de revizuent nu constituie fapte probatorii care să fi apte să servească pronunțării unei soluții diametral opuse, argumentele invocate tind la înlăturarea declarațiilor martorilor F. și G., precum și a altor eventuale probe obținute în condițiile menționate de decizia instanței de contencios constituțional amintită.

Or, prin formularea unei cereri de revizuire nu se poate ajunge, în fapt, la judecarea unui al doilea apel, prin prelungirea probațiunii sau reevaluarea probelor urmare a înlăturării unor mijloace de probă ca rezultat al unor pretinse nelegalități în administrarea acestora.

Motivele invocate de revizuent cu privire la situația martorilor menționați nu constituie elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și nici la cunoașterea altor împrejurări care să contribuie la aflarea adevărului și cu atât mai puțin atestă prin ele însele, netemeinicia soluției de condamnare.

Mai mult, niciuna dintre împrejurările expuse vizând proba testimonială nu este o chestiune de fapt nouă, necunoscută de instanță la momentul judecării cauzei, iar aprecierea cu privire la modalitatea administrării acestora cu implicații asupra credibilității declarațiilor date, respectiv fiabilitatea acestor probe în cadrul procesului s-a realizat la momentul soluționării cauzei, chestiunea fiind de competența exclusivă a instanțelor care au judecat în fond.

Astfel, presupusa presiune exercitată asupra martorului G. cu ocazia audierii prin comisie rogatorie a fost susținută atât la judecata în fond, cât și în apel.

Cât privește cea de-a doua susținere privind proba testimonială, identitatea reală a martorului sub acoperire nu se circumscrie unei împrejurări necunoscute de instanță la momentul pronunțării hotărârii de condamnare, instanța având acces la datele de identificare reale ale acestuia.

Deciziile Curții Constituționale pot fundamenta o cerere de revizuire doar în condițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., iar argumentația privind existența unui fapt nou urmărește, în concret, eludarea condițiilor legale a căror îndeplinire atrage incidența cazului de revizuire și care, în mod evident, nu sunt întrunite în cauză.

Astfel, chiar în considerentele Deciziei nr. 126/2016, instanța de contencios constituțional a stabilit limitele în care o decizie de admitere poate constitui temei al revizuirii și a statuat explicit că în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicare, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată, iar "o decizie de admitere nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei pentru trecut" (paragraf 25, teza finală).

De altfel, chiar în considerentele Deciziei nr. 26/2019, invocată ca "fapt nou" de revizuent, paragraful 210, Curtea Constituțională reia argumentele privind efectele deciziilor sale:

"În jurisprudența sa, Curtea a statuat că, în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea unei decizii a Curții Constituționale, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată Curtea a reținut că, din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul. Așa încât Curtea constată că incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive. Cu același prilej, Curtea, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătorești care reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat cauza, a reținut că opțiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești trebuie să se realizeze în limite constituționale (a se vedea Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragrafele 27 și 30)."

Ca atare, criticile apărării cu privire la incidența cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., sunt nefondate, niciuna dintre împrejurările pretinse ca fiind fapte noi nu se circumscrie acestui caz. În realitate, pe calea revizuirii se tinde la reanalizarea conținutului mijloacelor de probă pe care instanța și-a fundamentat soluția, a legalității și fiabilității acestora. Or, această analiză excedează limitelor cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Referitor la cel de-al doilea caz de revizuire pe care revizuentul și-a întemeiat cererea, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., acesta a arătat că a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și 12 din C. proc. pen., dispoziții legale ce au făcut obiectul Deciziei nr. 21 din 18 ianuarie 2018, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată în altă cauză penală. Revizuentul arată că, deși cererea de sesizare pe care a formulat-o a fost respinsă prin încheierea din data de 12 iunie 2014, definitivă prin decizia penală nr. 88 din 16 iulie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul de 5 judecători, cazul de revizuire este totuși incident, fiind îndeplinite condițiile textului invocat.

Nici acest caz de revizuire nu este incident în cauză, soluția primei instanțe fiind corectă însă pentru alte considerente decât cele prezentate în hotărârea atacată.

Prioritar, Înalta Curte notează că prin Decizia nr. 21/2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma "instanța solicită" cu raportare la "permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului" din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (11) din C. proc. pen., respectiv sintagma "autoritatea emitentă" din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (12) din C. proc. pen., sunt neconstituționale.

Textele de lege la care se referă decizia amintită au următorul cuprins:

"(11) În cazul în care informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. (12) Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză."

În raport de conținutul reglementării, Curtea Constituțională a arătat explicit în considerentele deciziei că dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată prevăd una dintre modalitățile de declanșare a procedurilor de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, respectiv formularea unei solicitări de către o instanță judecătorească, care, considerând "esențiale pentru soluționarea cauzei" anumite informații clasificate, se adresează autorității care a clasificat informația. Curtea a subliniat că prescripția normativă nu reglementează cu privire la refuzul autorității emitente de a declasifica sau de a trece într-un alt grad de clasificare un înscris, care se realizează în temeiul dispozițiilor Legii nr. 182/2002 și care nu au făcut obiectul analizei de constituționalitate.

Ca atare, reținem că decizia invocată de revizuent vizează exclusiv chestiunea privind permiterea accesului părților la documentele clasificate.

Curtea Constituțională a apreciat ca neîntemeiate criticile de neconstituționalitate care vizează accesul la informațiile clasificate condiționat de îndeplinirea cerinței unei forme de autorizare prealabilă, însă a statuat în sensul că soluția legislativă, care condiționează folosirea informațiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esențiale pentru soluționarea procesului penal și cu privire la care apreciază incidența dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorității publice administrative emitente de a le accesa, echivalează cu un impediment în calea dreptului de informare al inculpatului, cu consecințe directe asupra dreptului său la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și principiului unicității, imparțialității și al egalității justiției pentru toți, prevăzut de art. 16 alin. (1) și alin. (2) și de art. 124 alin. (2) din Constituție.

Așadar, se impune ca în analiza incidenței acestui caz de revizuire să fie avute în vedere limitele în care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea textelor respective.

În continuarea examinării, se remarcă faptul că declasificarea documentelor a fost solicitată înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., respectiv înainte de 1 februarie 2014. Or, reglementarea anterioară nu prevedea printre condițiile declanșării acestei proceduri aceea că informațiile clasificate să fie considerate de instanța de judecată ca fiind esențiale pentru soluționarea cauzei.

Mai mult, din considerentele încheierii pronunțate la data de 12 iunie 2014, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță de apel a respins sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind informațiile clasificate și a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și 12 din C. proc. pen. menționând expres că excepția nu are legătură cu cauza, deoarece dispozițiile respective nu sunt incidente în cauză. Înalta Curte a arătat că soluționarea excepțiilor nu este de natură să producă un efect concret, dispozițiile menționate nefiind incidente, deoarece "documentele a căror declasificare s-a solicitat nu sunt esențiale în soluționarea cauzei" (pagina 3 din considerentele încheierii).

Or, asupra acestei aprecieri a instanței de apel cu privire la caracterul esențial al documentelor clasificate și implicit asupra incidenței dispozițiilor legale respective nu se poate reveni pe calea revizuirii.

Astfel, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. are ca situație premisă ipoteza conform căreia hotărârea atacată se întemeiază pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională și este incident doar în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă, ceea ce ar fi presupus ca instanța de apel să aprecieze că documentele respective au caracter esențial și, în ciuda acestei aprecieri, apărării să i se fi refuzat accesul de către autoritatea emitentă. Or, nu ne regăsim în această ipoteză și, ca atare, nu este îndeplinită condiția privind existența unei încălcări a dispoziției constituționale care continuă să se producă, în contextul în care accesul revizuentului la documentele clasificate nu a fost permis lipsind caracterul esențial cerut de art. 352 alin. (11) din C. proc. pen.

Este adevărat că revizuentul a susținut cu ocazia argumentării excepției de neconstituționalitate că "dreptul suveran al instanței de a aprecia în prealabil dacă informațiile clasificate sunt esențiale pentru cauză" este neconstituțional, însă dispoziția legală nu a fost declarată neconstituțională sub acest aspect.

Pentru considerentele anterior expuse, apreciind legală și temeinică hotărârea atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge apelul declarat de revizuentul A., ca nefondat.

În raport cu soluția dispusă, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul revizuent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 59/PI/2019 din dat de 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 22 noiembrie 2019.

GGC - MM