ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 126/2016

Deliberând, asupra cauzei penale de față, în baza actelor de la dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 47/F din 26 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în temeiul art. 459 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 76 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul cu nr. x/2014

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat revizuentul la plata sumei de 400 de RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București, secția a II-a Penală a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 5 decembrie 2018, condamnatul A. a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 76 din 24 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2014.

În motivarea cererii de revizuire, condamnatul a arătat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care s-a stabilit ca sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituțională, ceea ce conduce la necesitatea înlăturării tuturor mijloacelor de probă obținute cu asistența SRI în cauza ce a condus la condamnarea sa.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, poate fi cerută când " hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate în respectiva cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate".

Prin Decizia nr. 126/2016, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională.

Curtea Constituțională a constatat că, motivul substanțial și imperios care justifică derogarea de la principiul autorității de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțată de instanța de contencios constituțional. Însă, nereglementarea condiției ca excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, determină o încălcare nepermisă a autorității de lucru judecat, o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice - element fundamental al supremației dreptului, care prevede, printre altele, că soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61).

Or, în cauza penală ce a condus la condamnarea petentului nu a fost invocată vreo excepție de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 142 alin. (1) din C. proc. pen.

În plus, Curtea de Apel a constatat că prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea Constituțională a stabilit ca sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituțională, reținând ca standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor și că nici o reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen., nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică.

Referitor la efectele acestei decizii, Curtea a reamintit în paragraful 52 al deciziei caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-le, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Totodată, în paragraful 32 al aceleiași decizii, Curtea a reținut că, nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art. 281 și 282 din C. proc. pen. Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138 - 146 din C. proc. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din C. proc. pen.

Curtea a avut în vedere art. 147 din Constituția României: Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În ceea ce privește normele de drept penal se impune a se face o diferența între normele de drept substanțial și cele de drept procesual declarate neconstituționale. În cazul în care Curtea Constituțională constată că o dispoziție de drept penal substanțial (norme ce reglementează conținutul constitutiv al infracțiunilor, condițiile și consecințele răspunderii penale) este neconstituțională, aceasta își va înceta efectele pentru viitor, astfel încât această normă nu va mai putea fi reținută pe viitor ca baza legală pentru stabilirea răspunderii penale. Într-o astfel de situație, în cazul în care cauza se afla pe rolul instanței de judecată, de la momentul săvârșirii faptei până la condamnarea definitivă se constată că au fost în vigoare o lege penală care include norma declarată neconstituțională și aceiași lege penală, cu excluderea respectivei dispoziții. Doar din această perspectivă, având în vedere efectele juridice specifice normelor penale de drept substanțial, decizia Curții Constituționale va produce efecte cu privire la fapte săvârșite anterior publicării sale.

În cazul în care Curtea Constituțională constată că o dispoziție de drept penal procesual este neconstituțională, aceasta își va înceta efectele juridice în sensul că actele procedurale și procesuale nu vor mai putea fi efectuate în conformitate cu aceasta. Prin urmare, și în acest caz decizia Curții Constituționale va produce efecte inclusiv cu privire la fapte săvârșite anterior publicării sale, dar doar cu privire la actele procesuale și procedurale efectuate după acest moment. Diferența se impune ca urmare a efectelor juridice specifice fiecărui tip de norma: dispozițiile de drept penal substanțial stabilesc condițiile și consecințele răspunderii penale (astfel încât decizia CCR va produce efecte pentru viitor în sensul că norma constatată neconstituțională nu va mai putea constitui baza legală pentru stabilirea răspunderii penale), iar dispozițiile de drept procesual penal reglementează condițiile și termenele de efectuare a măsurilor și actelor procesuale și procedurale (astfel încât decizia CCR va produce efecte pentru viitor, în sensul că norma constatată neconstituțională nu va mai putea constitui baza legală pentru efectuarea pe viitor a măsurilor și actelor procesuale și procedurale).

S-a constatat că, la momentul efectuării procedeului probator (realizarea supravegherii tehnice) au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, care la acel moment se bucurau încă de prezumția de constituționalitate, astfel încât, potrivit principiului ce guvernează dreptul procedural continental încă din perioada romană tempus regit actum, s-a apreciat că aceste mijloace de probă au fost obținute în mod legal, iar paragrafele anterior menționate din decizia Curții s-au referit exclusiv la situația cauzelor aflate pe rol în care după momentul publicării deciziei au fost efectuate interceptări telefonice de către alte organe în afara organelor de cercetare penală sau lucrătorilor specializați din cadrul poliției (o interpretare contrară ar conduce la aplicarea retroactiva a deciziei Curții Constituționale, încălcându-se art. 147 din Constituție).

Chiar în situația în care s-ar accepta că și actele de procedura efectuate anterior publicării deciziei ar fi lovite de nulitate ca urmare a faptului ca au fost efectuate în baza unor dispoziții legale care și-au încetat efectul ca urmare a deciziei Curții Constituționale, în acest caz nu poate fi vorba decât de o nulitate relativă, întrucât art. 281 C. proc. pen. nu prevede printre cazurile de nulitate absolută încălcarea dispozițiilor legale ce prevăd competența organelor de urmărire penală, ci doar pe cea materială și personală a instanțelor judecătorești (și doar atunci când judecată a fost efectuată de o instanță inferioară). Prin urmare, pentru a fi incidentă sancțiunea nulității trebuie dovedită o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului afectat. Or, în condițiile din cauza ce a condus la condamnarea petentului, Curtea a apreciat ca nu a fost dovedită o vătămare procesuală ca urmare a faptului ca operațiunea tehnică de înregistrare a fost activată de o persoană ce nu aparține organelor judiciare, astfel încât nu se impune anularea mijloacelor de probă astfel obținute.

Curtea de Apel București a avut în vedere și jurisprudența CEDO cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 al Convenției și cu privire la dreptul la viața privată, garantat de art. 8 al Convenției cu privire la folosirea interceptărilor în cadrul unui proces penal.

Astfel, în cauzele Khan c. M.B. și Schenk c. Elvetiei, CEDO a constatat că nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin folosirea unei interceptări obținute cu încălcarea dispozițiilor naționale (cu privire la care a constatat ca era lipsită de accesibilitate și previzibilitate referitoare la folosirea instrumentelor de înregistrare acoperite) câtă vreme inculpatului i s-a dat posibilitatea, pe care acesta nu a folosit-o, de a contesta autenticitatea înregistrării și de a audia persoana care a avut discuția cu acuzatul și a polițistului care i-a solicitat acesteia efectuarea înregistrării. În prima cauză convorbirea a fost singura probă folosită pentru pronunțarea condamnării, iar în cea de-a doua una dintre probele coroborate ce au condus la condamnarea reclamantului. În aceste cauze, CEDO a apreciat că, atâta vreme cât inculpatul a avut posibilitatea contestării mijloacelor de probă, nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, evaluat în raport de ansamblul procedurilor efectuate de instanțele naționale.

Împotriva Sentinței penale nr. 47/F din 26 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în termen legal, revizuentul A. a formulat apel, solicitând desființarea sentinței și, pe fond, admiterea cererii de revizuire, având în vedere incidența Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale.

Examinând apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 47/F din 26 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri, și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Potrivit dispozițiilor art. 459 alin. (3) C. proc. pen., în etapa admisibilității în principiu, instanța examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Conform dispozițiilor art. 453 C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi solicitată când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

În prezenta cauză, motivul invocat de revizuentul A. în motivarea cererii, nu se circumscrie cazurilor de revizuire expres și limitativ prevăzute de art. 453 C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. pen. și a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituțională în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României.

Incidența Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale, în cauza în care s-a dispus condamnarea revizuentului, a fost deja examinată de către instanța de apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2014, prin încheierea din 12 aprilie 2016, iar repunerea acesteia în discuție nu se mai poate realiza în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii.

Astfel, se constată că, prin cererea de revizuire formulată de revizuentul A., nu au fost invocate temeiuri legale privind redeschiderea procedurilor penale, conform art. 459 alin. (3) lit. c) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 47/F din 26 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul revizuent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 47/F din 26 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul revizuent, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM