ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Deliberând asupra apelului declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 223/F din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 223/F din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva Sentinței penale nr. 138/F din 23 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 72/5.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca inadmisibilă, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat revizuentul la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, s-a reținut că la data de 04 august 2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost înregistrată, sub nr. x/2020, cererea de revizuire formulată de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 138 din 23 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 72 din data de 05 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2018, pe care o consideră nelegală și/sau netemeinică.
În motivarea cererii, revizuentul B. a arătat că Sentința penală nr. 138 din 23 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a întemeiat pe prevederile art. 118 din C. proc. pen., care, după ce hotărârea a devenit definitivă, au fost declarate neconstituționale, ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate, consecințele dispoziției neconstituționale continuând să se producă și neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, fiind incident în cauză art. 453 alin. (1) lit. f). din C. proc. pen.
Cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, revizuentul a arătat că, din analiza Sentinței penale nr. 138, la pag. 3, primul parag. se poate observa că aceasta se întemeiază pe declarația condamnatului dată la data de 29.06.2017, în calitate de martor. Acesta declarație este, de altfel, preluată din conținutul rechizitoriului întocmit la data de 18.04.2018, fila x, unde sunt folosite declarațiile de martor date de acesta și documentele predate către organul de cercetare penală în aceeași calitate. Declarația dată de către acesta este, de asemenea, avută în vedere de către instanța de judecată a fondului la fila x din hotărârea penală. Mai mult, la individualizarea pedepsei, instanța de fond a folosit declarația dată în calitate de martor pentru a aprecia că "inițial nu recunoscuse săvârșire a faptelor reținute în sarcina sa", motiv pentru care instanța nu a reținut circumstanțe atenuante, deși la momentul audierii, ca martor, revizuentul nu avea cunoștință care sunt faptele reținute în sarcina sa sau că are calitate de suspect de facto.
A apreciat că la data la care a dat declarațiile de martor, organele de cercetare penală cunoșteau faptul că acesta avea calitatea de suspect de facto, fără a i aduce acestuia la cunoștință dreptul de a nu se autoincrimina, cu încălcarea dreptului la a nu se autoincrimina.
La acel moment, instanța de contencios constituțional avea o practică contrară celei din 2020, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879/8.11.2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art. 118 din C. proc. pen. erau constituționale. Din această cauză, consultând avocatul ales, a apreciat că excepția de nelegalitate sancționată cu nulitatea absoluta este calea procedurală oportună pentru a se dispune înlăturarea declarațiilor date de revizuent în calitate de martor și a probelor obținute, în această calitate.
Judecătorul fondului în camera preliminară a respins excepțiile formulate. Deși a fost contestată încheierea dată în camera preliminară, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că aceste excepții urmează a fi analizate pe fondul cauzei. Deși aspectele acestea au fost reiterate în fond și în apel, au rămas, însă, neanalizate de instanțele de judecată, în final acesta ajungând să fie condamnat pe baza acestor declarații și probe obținute de organele de cercetare penală, de la acesta, în calitate de martor.
În susținerea cererii s-a menționat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu pentru următoarele motive de fapt și de drept:
La data de 02.06.2020 Curtea Constituționala a României a pronunțat Decizia 236/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen., ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din C. proc. pen., precum și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin care s-a constatat că art. 118 din C. proc. pen. nu instituie garanții suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situația să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală și art. 6 parag. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și, totodată, impietează asupra justei soluționări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituțional în art. 21 alin. (3) și convențional în art. 6 parag. 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.
Decizia Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 236/08.07.2020, după data de 05 martie 2020, data rămânerii definitive a Hotărârii penale nr. 138/2019.
Referitor la condiția privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în cursul procesului penal în cauză, s-a arătat că, din punct de vedere procedural, aceasta a fost ridicată atât în procedura camerei preliminare, cât și în fond și apel sub forma unei excepții de nulitate absolută.
A mai arătat că instanța are obligația să aprecieze că și această condiție este îndeplinită în cauză pentru că o soluție contrară ar conduce la o restrângere a dreptului de acces la justiție cu efecte extrem de grave în ceea ce îl privește, în condițiile în care situația juridică care a determinat soluția, s-a fundamentat pe o dispoziție de drept substanțial declarată ulterior neconstituțională, aspecte de nulitate absolută invocate în toate fazele procesuale, dar care, fie au fost respinse în camera preliminară, fie au fost neglijate, în fond și apel.
Astfel, dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumția de nevinovăție, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, așa încât constrângerea la autoincriminare, deși indirectă, are drept consecință ignorarea acestui principiu constituțional.
Prin urmare, cu referire la invocarea excepției de neconstituționalitate, a solicitat să se observe că toate aspectele reținute de Curtea Constituțională reprezintă o veritabilă schimbare de practica a Curții față de Decizia 519/2017 și că aspectele invocate ca excepție de nelegalitate sancționată cu nulitatea absolută, conform art. 102 alin. (2) din C. proc. pen., de către revizuent în fața judecătorului de cameră preliminară, dar și în fond și apel, dovedesc faptul că probele și declarațiile folosite împotriva acestuia pentru pronunțarea sentinței civile revizuite, au fost obținute în mod nelegal cu încălcarea drepturilor sale.
Aceste excepții, la acel moment nu ar fi putut face obiectul unei excepții de neconstituționalitate, deoarece în aceeași perioada Curtea Constituțională pronunțase Decizia nr. 519/2017 și, în mod evident, o astfel de cerere ar fi fost respinsă ca și inadmisibilă, însă, de facto, aspectele ce țin de nelegalitatea probelor a fost invocată. Limitarea cazului de revizuire la existenta stricto sensu a unei excepții invocate, neglijând situația de fapt concretă a invocării excepției nelegalității probelor obținute în același context al aplicării unui text nelegal, ab initio neconstituțional, ar conduce în fapt, la o limitare a dreptului la un proces echitabil pentru revizuent.
A mai precizat că motivele de revizuire menționate nu au mai fost formulate pe calea vreunei alte cereri anterioare. De asemenea, consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă în ceea ce îl privește, instanța, în pronunțarea sentinței revizuite, fundamentându-și decizia pe probe și declarații pe care le-a furnizat în calitate de martor și care au stat la baza condamnării.
A susținut că, instanța la pronunțarea sentinței penale de condamnare nu doar că s-a întemeiat pe declarațiile date de către revizuent în calitate de martor, dar, mai mult decât atât, una dintre infracțiunile de fals reținută în sarcina sa a fost întemeiată exclusiv pe aceasta declarație de martor și pe înscrisurile obținute de la revizuent în aceasta calitate, ulterior acestea fiind utilizate împotriva sa.
A făcut referire la doctrina juridică și jurisprudența națională, arătând că a fost constant susținută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală.
Cu privire la situația concretă a sa, a solicitat să se observe faptul că, din analizarea dosarului de urmărire penală, rezultă faptul că a fost audiat în calitate de martor până în luna iunie 2017, motiv pentru care s-a solicitat de către acesta excluderea din materialul probator a declarațiilor date în calitate de martor la datele de 11.07.2017 și 29.06.2017. Solicitarea a fost respinsă și nu numai că nu au fost eliminate, dar au fost utilizate în cuprinsul rechizitoriului fila x. Nu se prevede în rechizitoriu că revizuentul a predat voluntar către DIICOT însemnările făcute de C. de la Curtea de Apel București, însemnări care fac obiectul infracțiunii de favorizare a făptuitorului, ci s-a menționat, cu rea-credința, în mod generic că s-au predat niște înscrisuri. Telefonul pe care ulterior a fost făcută percheziția informatică a fost predat voluntar de către revizuent în calitate de martor.
Deși în rechizitoriu s-a menționat că documentele privind actul adițional au fost identificate la momentul percheziției informatice în calculatorul martorei C., în realitate aceste documente au fost furnizate de revizuent, acestea fiind menționate la rubrica material probator din rechizitoriu, iar percheziția informatică efectuată prin donarea tuturor calculatoarelor (inclusiv a datelor cu privire la alte dosare ale clienților cabinetului de avocat fără legătura cu cauza) s-a efectuat în mod nelegal, judecătorul respingând solicitarea de autorizare a percheziției informatice.
A mai susținut în cererea formulată că instanța de judecata are obligația legală de a exclude probele nelegale, iar efectul constă în interdicția de apreciere sau utilizare a oricăror probe nelegale fiind contrară legii atribuirea oricărei valori probante în scopul obținerii unui rezultat probatoriu, mai mult, utilizarea acestuia în fundamentarea decizii de condamnare.
Dreptul de a nu contribui la propria incriminare este atât o consecință directă a prezumției de nevinovăție, cât și o garanție a echității procedurii, consacrate în paragrafele 1 și 2 ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care parag. 1 cuprinde garanții ale "acuzatului" în materie penală, iar câmpul de aplicare rationae personae al paragrafului 2 al art. 6 din Convenție are o sferă mai largă, incluzând și martorul.
Din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o "mărturie în acuzare", fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, parag. 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunțată în Cauza Luca împotriva Italiei, parag. 41). Or, în situata sa, atât declarația cât și documentele obținute de la acesta, în calitate de martor, au condus la condamnarea acestuia pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privata.
În concluzie, petentul B. a solicitat admiterea în principiu a cererii de revizuire și în rejudecare să se pronunțe o soluție legală și temeinică, potrivit art. 462 din C. proc. pen.. Petentul a depus la dosar jurisprudență și doctrină referitoare la cererea de revizuire formulată.
La termenul de judecată la instanța de fond din data de 16.11.2020, judecătorul fondului a pus în discuție, în conformitate cu dispozițiile art. 459 din C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire.
Analizând actele dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin Sentința penală nr. 138/F din data de 23.07.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-au hotărât următoarele:
S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute prin actul de sesizare, formulată de inculpatul A..
În baza art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului.
În baza art. 66, art. 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În baza art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.
În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. și art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.
În baza art. 66, art. 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În baza art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.
În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu ref. la art. 320 din C. pen. și art. 321 din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 66, art. 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În baza art. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.
În baza art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit cele 3 pedepse aplicate, de 1 an și 6 luni închisoare, de 9 luni închisoare și de 9 luni închisoare, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare, sporită cu 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 6 luni închisoare, în final 2 ani închisoare.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. rap. la art. 66, 67 din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. și art. 65 din C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, acestea urmând a se executa în cazul în care se va dispune revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate.
În art. 91 din C. pen., s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale de 2 ani închisoare pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, care se calculează potrivit dispozițiilor. art. 92 din C. pen.
În baza art. 93 din C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: - să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta; - să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; - să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; - să comunice schimbarea locului de muncă; - să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituțiile din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta 60 de zile muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul D. sau în cadrul Poliției Locale a Sectorului 1 București, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.
În baza art. 94 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) s-au comunicat Serviciului de Probațiune București.
În baza art. 91 alin. (4) din C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere, obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.
S-a luat act că inculpatul A. a fost reținut și arestat preventiv de la data de 11.08.2017 până la data de 22.08.2017, inclusiv.
Prin Decizia penală nr. 72/A din 05 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 138/F din data de 23 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția I penală.
Instanța de fond cu privire la cererea de revizuire formulată a reținut că revizuirea este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte. Potrivit art. 453 alin. (1) lit. f). din C. proc. pen., caz invocat de revizuent, revizuirea poate fi cerută când: f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării, dispoziții constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Din dispozițiile legale enunțate, pentru promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii întemeiate pe acest motiv, s-a apreciat că este necesară îndeplinirea următoarelor condiții cumulative, a căror incidență este corespunzătoare în ordinea ce urmează, neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții făcând inutilă analiza celor ulterioare: să existe o decizie a curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituțională o normă legală; decizia să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii atacate; excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de revizuent; hotărârea definitivă prin care cauza a fost soluționată în fond să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituțională; consecințele încălcării dispoziției constituționale să continue să se producă și să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Analizând condițiile menționate instanța de fond a constatat că primele două sunt îndeplinite, întrucât revizuentul a invocat incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 236/2020, publicate în Monitorul Oficial nr. 597/8.07.2020, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.
Analizând cea de-a treia condiție menționată, și anume excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de revizuent, instanța de fond a constatat că excepția de neconstituționalitate soluționată prin Decizia Curții Constituționale nr. 236/2020 a fost ridicată de E. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Galați, secția penală, de F., G. și de H. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția I penală, respectiv de I. în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, secția I penală.
Astfel, a reținut că revizuentul A. nu a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din C. proc. pen. în Dosarul nr. x/2018, în care a fost pronunțată Sentința penală nr. 138/23.07.2019 a Curții de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 72/5.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel, nefiind îndeplinită această condiție pentru admisibilitatea cererii de revizuire.
S-a constatat că susținerile revizuentului referitoare la îndeplinirea acestei condiții, întrucât ar fi fost invocate aceste aspecte în procedura de cameră preliminară, cererea de excludere a declarației date de inculpat în calitate de martor pe parcursul urmăririi penale fiind respinsă, sunt nefondate, având în vedere natura juridică diferită a excepției de nelegalitate a administrării probelor și a excepției de neconstituționalitate. De asemenea, referitor la necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în cursul procesului de către partea care formulează cererea de revizuire, contrar susținerilor revizuentului, instanța a menționat că, inițial, dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. nu prevedeau această condiție, însă, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 126/2020 (prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională) textul a fost modificat, fiind introdusă această condiție limitativă pentru promovarea revizuirii.
Instanța de fond a reținut că nu poate fi interpretată, în sensul susținerilor revizuentului, nici decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - hotărâre prealabilă nr. 68/2020, invocată de acesta, având în vedere că prin hotărârea menționată se dispune cu privire la alte aspecte (prin decizia menționată s-a dispus că "o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. poate fi îndreptată și împotriva unei hotărâri penale definitive, pronunțate în soluționarea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 595 din C. proc. pen..") ce nu au incidență în cauză (hotărârea judecătorească definitivă atacată prin prezenta cerere de revizuire a fost pronunțată într-o cauză în care instanța a fost sesizată prin rechizitoriu, prin care a fost soluționat fondul acțiunii penale). De altfel, în considerentele deciziei Înalta Curte de Casație și Justiție HP nr. 68/2020 s-a statuat că "excepția de neconstituționalitate admisă printr-o decizie a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești devine astfel un motiv legal pentru reformarea hotărârilor judecătorești care s-au întemeiat pe o dispoziție declarată neconstituțională, cu condiția ca excepția să fi fost ridicată în cauză."
S-a mai reținut de către instanța de fond că în același sens Curtea Constituțională a statuat că "este în spiritul dreptului la un proces echitabil ca părțile să poată beneficia de efectele deciziilor Curții Constituționale, în cauzele în care au invocat excepția de neconstituționalitate a unei dispoziții legale și în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă care s-a întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituțională, aceasta fiind rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat, printre cazurile de revizuire, pe cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.." (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/1.02.2016, parag. 30).
Având în vedere că nu este îndeplinită condiția ca excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de revizuent, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen., întrucât faptele prezentate de revizuent nu conduc la existența unor temeiuri legale ce permit revizuirea. S-a apreciat că analiza celorlalte condiții menționate nu mai este necesară, întrucât cererea de revizuire poate fi admisă în principiu exclusiv în cazul în care toate condițiile prevăzute de textul legal sunt îndeplinite.
Așa fiind, instanța de fond în baza art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva Sentinței penale nr. 138F/23.07.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 72/5.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe, revizuentul A., prin apărător ales, a formulat prezentul apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, fixându-se prim termen de judecată la data de 30 martie 2021, când având în vedere că revizuentul a înțeles să formuleze cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. s-a acordat termen la data de 27 aprilie 2021.
În esență, revizuentul a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și, pe fond, admiterea cererii de revizuire, motivele fiind amplu dezvoltate în cerere formulată și aflată la dosarul cauzei, precum și în încheierea din 27 aprilie 2021, când, Înalta Curte a dispus amânarea pronunțării la data de 11 mai 2021.
Examinând apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 223/F din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020, în conformitate cu dispozițiile art. 463 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri, și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.
Potrivit dispozițiilor art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., în etapa admisibilității în principiu, instanța examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).
Conform dispozițiilor art. 453 din C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi solicitată când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză; b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză; e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia; f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Pentru a fi incident temeiul invocat prev de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., este necesară îndeplinirea următoarelor condiții cumulative, neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții făcând inutilă analiza celor ulterioare, respectiv să existe o decizie a Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituțională o normă legală; decizia să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii atacate; excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de revizuent; hotărârea definitivă prin care cauza a fost soluționată în fond să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituțională; consecințele încălcării dispoziției constituționale să continue să se producă și să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 126/2016 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 185/11.03.2016, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională. S-a reținut în parag. 33 că "deși intenția legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficiență controlului de constituționalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curții este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanșat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condițiile prevăzute de lege (...). În aceste condiții, (...) Curtea reține că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică".
În Decizia nr. 126/03.03.3016 Curtea Constituțională a decis că în mod excepțional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează și cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica acestor cauze. De asemenea, Curtea Constituțională a stabilit că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, soluționate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.
În schimb, Curtea Constituțională a reținut, în aceeași decizie, că, în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată. Curtea a reținut că, din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul. Așa încât, s-a constatat că incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive.
Înalta Curte, analizând actele aflate la dosar, în raport de considerentele Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională, constată că activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală și temeinică, se finalizează cu pronunțarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și legea civilă au fost aplicate corect.
În această ordine de idei, Înalta Curte, în considerarea motivării Deciziei nr. 126/2016 a Curții Constituționale, constată că instanța de contencios constituțional a stabilit că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, soluționate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.
Mai arată Curtea Constituțională că, în ceea ce privește cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată.
Se reține așadar că, din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul.
Pe cale de consecință, potrivit considerentelor deciziei arătate, s-a constatat că incidența deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții Constituționale, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive.
În considerarea argumentelor de fapt și de drept evocate de Curtea Constituțională, constată că instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei.
Achiesând la motivele expuse în considerentele Deciziei nr. 126/2016 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că în reglementarea cazului de revizuire examinat - art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., deși intenția legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficiență controlului de constituționalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curții este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanșat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condițiile prevăzute de lege.
Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât și-ar pierde caracterul concret. În aceste condiții, având în vedere importanța principiului autorității de lucru judecat, Curtea Constituțională a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca ceea ce a stabilit instanța de contencios constituțional, pe cale jurisprudențială, cu privire la condițiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză.
Așadar, în considerentele deciziei menționate s-a reținut că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care a invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică.
Or, se reține că prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 597/08.07.2020, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de E. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Galați, secția penală, de F., G. și de H. în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția I penală, respectiv de I. în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, secția I penală, și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.
Așadar, excepția a fost ridicată de E., F., G. și de H., I., contrar criticilor invocate de apărare, revizuentul A. nu a invocat excepția de neconstituționalitate în cursul procesului penal, respectiv în Dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București, secția I penală, în care a fost pronunțată Sentința penală nr. 138 din data de 23.07.2019 și nici în Dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a pronunțat Decizia penală nr. 7 din 5 martie 2020.
Se constată că în materia deciziilor Curții Constituționale aplicabilitatea pentru viitor este statuată în dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, de la această regulă fiind prevăzută în legislația penală o singură excepție, și anume atunci când deciziile Curții Constituționale se aplică pentru situațiile facto praeterita, doar în cazul în care partea a invocat respectiva excepție în cauza sa.
Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele impuse cumulativ de art. 459 din C. proc. pen., apreciază că, în mod corect, instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuent.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 223/F din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga revizuentul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 223/F din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020.
Obligă revizuentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 mai 2021.