ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1215/2005

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile și ale art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58 din 25 iunie 2003, a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 6636 din 27 noiembrie 2000 a Judecătoriei Buftea, deciziei civile nr. 1738/A din 24 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și deciziei civile nr. 475 din 3 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, criticându-le ca fiind pronunțate cu încălcarea esențială a legii fiind și vădit netemeinice.

Obiectul procesului îl constituie un proces de partaj succesoral a bunurilor rămase de pe urma defuncților Ț.M., decedată la data de 15 februarie 1995 și Ț.N., decedat la data de 23 februarie 1995. Pentru apartamentul bun succesoral, s-a susținut că B.V. ar fi achitat o parte din preț în calitatea sa de garant plătitor, iar Ț.A. ar fi achitat restul de preț rămas după decesul tatălui său Ț.N. În aceste condiții, susține Procurorul General, instanțele, în aplicarea dispozițiilor art. 673 5 C. proc. civ., trebuiau să califice natura juridică a acestor plăți, și anume dacă au fost liberalități, ori dacă au caracterul unor creanțe, care grevează masa succesorală. Prin rapoartele de expertiză s-a stabilit numai valoarea actualizată a apartamentului, fără să se țină cont de creanțele celor doi descendenți plătitori.

Instanțele au apreciat fără probe certe că B.V. a fost cel care a achitat „mare parte” din prețul apartamentului, acesta fiind doar un creditor al succesiunii pentru suma pretinsă, ori această calitate nu constituie un criteriu legal de atribuire în natură, în sensul art. 673 9 C. proc. civ. În speță, prin atribuirea bunului către succesorii B., ce au o cotă de 3/16 din moștenire, aceștia sunt în situația de a plăti o sultă corespunzătoare cotei de 13/16, ceea ce, în mod firesc, nu se poate realiza decât prin vânzarea bunului. Nu s-a ținut cont că Ț.A. a efectuat îmbunătățiri apartamentului, împrejurare care reprezintă un alt criteriu prevăzut expres de lege. Greșit s-a apreciat că singurii care au nevoi locative sunt moștenitorii B., care nu au produs probe în acest sens.

De aceea, în baza art. 314 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului în anulare, casarea în parte a hotărârilor judecătorești criticate, și atribuirea apartamentului moștenitorului Ț.A. Recursul în anulare este fondat. Obiectul procesului l-a constituit partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defuncților Ț.M. și Ț.N., succesori fiind fiul M., dintr-o căsătorie anterioară B.V. cu o cotă de 3/16 din masa succesorală și fiul ambilor defuncți, cu o cotă de 13/16, Ț.A. Potrivit art. 673 5 C. proc. civ. instanța va stabili datoriile transmise prin moștenire, datoriile și creanțele față de defuncți, precum și sarcinile moștenirii. În cazul în speță, deși prin acțiunile conexe B.V. a pretins că a achitat o parte din preț în calitatea sa de garant plătitor, iar Ț.A.

că a achitat restul de preț rămas după decesul tatălui său, instanțele nu au calificat natura juridică a acestor plăți, respectiv dacă erau liberalități ori creanțe care grevează masa succesorală. Pentru aflarea adevărului, în virtutea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanțele trebuiau să ordone administrarea probelor necesare stabilirii naturii juridice a plăților. De asemenea, ele trebuiau să stabilească pentru expert în afara obiectivului privind valoarea actualizată a apartamentului și să țină seama de creanțele actualizate ale celor doi descendenți plătitori. B.V. plătind parte din preț în calitate de garant plătitor, era numai un creditor al succesiunii și această calitate nu constituie un criteriu legal de atribuire în natură, în sensul dispozițiilor art. 673 9 C. proc.

civ., acesta având și o cotă cu mult mai mică de 3/16 față de Ț.A. cu cota de 13/16 din succesiune. Textul de lege suscitat enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere la atribuire și anume, mărimea cotei-părți, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii succesori au făcut îmbunătățiri, construcții etc, cu acordul proprietarilor inițiali. Din probe rezultă că Ț.A. a efectuat îmbunătățiri apartamentului, împrejurare care reprezintă un criteriu în plus în favoarea lui, din cele prevăzute expres de legiuitor și pentru care legiuitorul a dorit să acorde preferință moștenitorului care s-a îngrijit de bunurile succesorale, față de ceilalți care s-au dezinteresat de acestea.

Față de cele de mai sus, în temeiul art. 314 C. proc. civ., urmează a se admite recursul în anulare împotriva sentinței civile nr. 6636 din 27 noiembrie 2000 a Judecătoriei Buftea, deciziei civile nr. 1738/A din 24 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și deciziei civile nr. 475 din 3 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a se casa în parte aceste hotărâri (cu privire la criticile de mai sus) și a trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București, secția a III-a civilă, pentru a se conforma dispozițiilor acestei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1738/A din 24 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a, a deciziei civile nr. 475 din 3 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a sentinței civile nr. 6636 din 27 noiembrie 2000 a Judecătoriei Buftea. Casează aceste hotărâri și trimite cauza la Tribunalul București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2005.