ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1215/2005

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în conformitate

cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 ale art. 330 pct. 2 C.

proc. civ. în vigoare la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile

și ale art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58 din 25 iunie 2003, a declarat recurs

în anulare împotriva sentinței civile nr. 6636 din 27 noiembrie 2000 a

Judecătoriei Buftea, deciziei civile nr. 1738/A din 24 septembrie 2002 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, și deciziei civile nr. 475 din 3

martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, criticându-le ca

fiind pronunțate cu încălcarea esențială a legii fiind și vădit netemeinice.

Obiectul procesului îl constituie un

proces de partaj succesoral a bunurilor rămase de pe urma defuncților Ț.M.,

decedată la data de 15 februarie 1995 și Ț.N., decedat la data de 23 februarie 1995.

Pentru apartamentul bun succesoral,

s-a susținut că B.V. ar fi achitat o parte din preț în calitatea sa de garant

plătitor, iar Ț.A. ar fi achitat restul de preț rămas după decesul tatălui său Ț.N.

În aceste condiții, susține

Procurorul General, instanțele, în aplicarea dispozițiilor art. 673

5

C. proc. civ., trebuiau să califice natura juridică a acestor plăți, și anume

dacă au fost liberalități, ori dacă au caracterul unor creanțe, care grevează

masa succesorală.

Prin rapoartele de expertiză s-a

stabilit numai valoarea actualizată a apartamentului, fără să se țină cont de

creanțele celor doi descendenți plătitori.

Instanțele au apreciat fără probe

certe că B.V. a fost cel care a achitat „mare parte” din prețul apartamentului,

acesta fiind doar un creditor al succesiunii pentru suma pretinsă, ori această

calitate nu constituie un criteriu legal de atribuire în natură, în sensul art.

673

9

C. proc. civ.

În speță, prin atribuirea bunului

către succesorii B., ce au o cotă de 3/16 din moștenire, aceștia sunt în

situația de a plăti o sultă corespunzătoare cotei de 13/16, ceea ce, în mod

firesc, nu se poate realiza decât prin vânzarea bunului.

Nu s-a ținut cont că Ț.A. a efectuat

îmbunătățiri apartamentului, împrejurare care reprezintă un alt criteriu

prevăzut expres de lege.

Greșit s-a apreciat că singurii care

au nevoi locative sunt moștenitorii B., care nu au produs probe în acest sens.

De aceea, în baza art. 314 C. proc.

civ., se solicită admiterea recursului în anulare, casarea în parte a

hotărârilor judecătorești criticate, și atribuirea apartamentului

moștenitorului Ț.A.

Recursul în anulare este fondat.

Obiectul procesului l-a constituit

partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defuncților Ț.M. și Ț.N.,

succesori fiind fiul M., dintr-o căsătorie anterioară B.V. cu o cotă de 3/16

din masa succesorală și fiul ambilor defuncți, cu o cotă de 13/16, Ț.A.

Potrivit art. 673

5

C.

proc. civ. instanța va stabili datoriile transmise prin moștenire, datoriile și

creanțele față de defuncți, precum și sarcinile moștenirii.

În cazul în speță, deși prin

acțiunile conexe B.V. a pretins că a achitat o parte din preț în calitatea sa

de garant plătitor, iar Ț.A. că a achitat restul de preț rămas după decesul

tatălui său, instanțele nu au calificat natura juridică a acestor plăți,

respectiv dacă erau liberalități ori creanțe care grevează masa succesorală.

Pentru aflarea adevărului, în

virtutea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanțele

trebuiau să ordone administrarea probelor necesare stabilirii naturii juridice

a plăților.

De asemenea, ele trebuiau să

stabilească pentru expert în afara obiectivului privind valoarea actualizată a

apartamentului și să țină seama de creanțele actualizate ale celor doi

descendenți plătitori.

B.V. plătind parte din preț în

calitate de garant plătitor, era numai un creditor al succesiunii și această

calitate nu constituie un criteriu legal de atribuire în natură, în sensul

dispozițiilor art. 673

9

C. proc. civ., acesta având și o cotă cu

mult mai mică de 3/16 față de Ț.A. cu cota de 13/16 din succesiune.

Textul de lege suscitat enumeră

criteriile ce trebuie avute în vedere la atribuire și anume, mărimea

cotei-părți, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii

succesori au făcut îmbunătățiri, construcții etc, cu acordul proprietarilor

inițiali.

Din probe rezultă că Ț.A. a efectuat

îmbunătățiri apartamentului, împrejurare care reprezintă un criteriu în plus în

favoarea lui, din cele prevăzute expres de legiuitor și pentru care legiuitorul

a dorit să acorde preferință moștenitorului care s-a îngrijit de bunurile

succesorale, față de ceilalți care s-au dezinteresat de acestea.

Față de cele de mai sus, în temeiul

art. 314 C. proc. civ., urmează a se admite recursul în anulare împotriva

sentinței civile nr. 6636 din 27 noiembrie 2000 a Judecătoriei Buftea, deciziei

civile nr. 1738/A din 24 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, și deciziei civile nr. 475 din 3 martie 2003 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a se casa în parte aceste hotărâri (cu privire

la criticile de mai sus) și a trimite cauza spre rejudecare Tribunalului

București, secția a III-a civilă, pentru a se conforma dispozițiilor acestei

decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare formulat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 1738/A din 24 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția

a III-a, a deciziei civile nr. 475 din 3 martie 2003 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, și a sentinței civile nr. 6636 din 27 noiembrie 2000 a

Judecătoriei Buftea.

Casează aceste hotărâri și trimite cauza la Tribunalul

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2005.