ÎCCJ, Decizia nr. 20/2005

Asupra contestației în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 iunie 1997, reclamanta L.V. a chemat în judecată pe pârâții T.C., G.M. și G.D., solicitând obligarea acestora să-i predea bunurile mobile ce fac parte din masa succesorală a defunctei B.E., a cărei unică moștenitoare este, în calitate de fiică.

În motivarea acțiunii, reclamanta a relevat că fac parte din masa succesorală, astfel că trebuie să-i revină în calitate de moștenitoare unică, următoarele bunuri: - un pian cu coadă, una statuie de marmură grecească, un serviciu de porțelan L., tacâmuri din argint și suma de 50.000 dolari SUA, susținând că aceste bunuri au fost însușite de D.G.; - un tablou de Nicolae Grigorescu, una icoană triptic, un secretaire al Cellei Delavrancea (lăsat moștenire mamei reclamantei), una comodă din marmură și una măsuță B., despre care a susținut că ar fi fost însușite de T.C.; - una pendulă de masă, portretul Cellei Delavrancea, semnat de Theodor Pallady, una oglindă de perete și un secretaire, susținând că acestea ar fi fost însușite de G.M., medicul curant din ultima perioadă de viață a defunctei.

Pârâții au invocat lipsa calității procesuale active, susținând că autoarea reclamantei a mai avut o fiică, astfel că, datorită puterii lui doveditoare relative, certificatul de moștenitor depus nu le este opozabil. În fine, referindu-se la fondul cauzei, pârâții au cerut respingerea acțiunii, pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate. Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția privind lipsa calității procesuale active, cu motivarea că, prin certificatul de moștenitor depus la dosar, a fost atestată calitatea reclamantei, de unic moștenitor al defunctei B.E., iar prin sentința civilă nr. 1013 din 5 octombrie 2000, a admis în parte cererea formulată, astfel cum a fost precizată ulterior, obligând: - pe pârâta G.M.

să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, următoarele bunuri: una pendulă de masă, portretul Cellei Delavrancea, semnat de Theodor Pallady, două veioze, un triptic mare din argint (icoană), una comodă, una oglindă de perete și un secretaire; - pe pârâta T.C. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie, următoarele bunuri: una icoană triptic, una comodă marmură și una măsuță B. Totodată, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererea privind obligarea pârâtei T.C., la restituirea tabloului semnat Nicolae Grigorescu, precum și cererea de revendicare mobiliară formulată împotriva pârâtului G.D. S-a motivat că în raport cu dispozițiile art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare este întemeiată cu privire la pârâtele G.M.

și T.C., în legătură cu bunurile mobile care au fost menționate, dar nu este întemeiată. referitor la tabloul semnat Nicolae Grigorescu, deoarece probele administrate nu se coroborează în această privință. S-a considerat că, în ceea ce privește pe pârâtul G.D., cererea în revendicare mobiliară îndreptată împotriva sa nu este întemeiată, motivându-se că din probele administrate nu a rezultat că și el ar fi luat bunuri din casa unde a locuit defuncta B.E. sau că ar fi intrat ulterior în posesia unor bunuri care să-i fi aparținut acesteia. În ceea ce privește pianul cu coadă, statuia de marmură grecească și suma de 50.000 dolari SUA, despre care s-a pretins că s-ar afla în posesia pârâtului G.D., s-a motivat că aceste bunuri fac parte din patrimoniul Fundației C.D., constituită de acest pârât, în anul 1996. Împotriva sentinței, au declarat apel, reclamanta, precum și pârâtele T.C.

și G.M. Prin decizia civilă nr. 186/A din 5 aprilie 2001, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele T.C. și G.M., admițând, totodată, apelul declarat de reclamanta L.V., în contradictoriu și cu intimatul-pârât G.D. Ca urmare, s-a dispus schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii în totalitate și a obligării pârâtei T.C. să restituie reclamantei, tabloul semnat Nicolae Grigorescu, iar a pârâtului G.D., să restituie reclamantei, pianul cu coadă, statuia din marmură grecească (tors antic), suma de 50.000 dolari SUA, serviciul de porțelan L. și serviciul de tacâmuri din argint, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

S-a motivat că, față de depoziția martorei V.L., care a îngrijit-o pe mama reclamantei până la deces și a locuit împreună cu ea, precum și de conduita procesuală a pârâtei T.C., se impunea să se rețină că aceasta a luat din casa defunctei, și tabloul semnat Nicolae Grigorescu.

De asemenea, s-a motivat că pianul cu coadă și torsul antic ieșiseră din patrimoniul Cellei Delavrancea, aflându-se în patrimoniul numitei B.E., a cărei unică moștenitoare este reclamanta, iar motivarea primei instanțe, cu privire la neobligarea pârâtului G.D., să restituie bunurile care au ajuns la Fundația C.D., nu poate fi luată în considerare, cât timp pârâtul a depus la tribunal, cererea de constituire a acestei fundații, la circa 7 luni de la decesul mamei reclamantei și numai după ce a fost notificat de către reclamantă, să restituie bunurile luate din locuința mamei sale, iar sediul fundației se află în însăși locuința pârâtului, care a dispus de acele bunuri, fără să aibă încuviințare legală.

Cu privire la suma de 50.000 dolari SUA, s-a relevat, în considerentele deciziei, că pârâta G.M. nu a dovedit prin nici o probă că ar fi fost împuternicită de mama reclamantei, să transfere acea sumă în contul soțului ei, iar acesta să constituie fundația, cu banii respectivi. În motivarea soluției s-a mai relevat că din materialul probator a rezultat că s-a dovedit că pârâții au intrat în casa mamei reclamantei, după decesul acesteia, de unde au luat fără drept, tacâmurile din argint și serviciul de porțelan L., astfel că deținerea lor de către pârâtul G.D., nu este justificată. Făcându-se referire la motivele invocate de pârâtele T.C. și G.M., s-a învederat că apelurile declarate de acestea sunt nefondate, deoarece din ansamblul probelor administrate, rezultă că ambele pârâte au luat fără drept, după decesul mamei reclamantei, bunurile pe care au fost obligate prin sentință să le predea.

Împotriva acestei decizii, pârâții au declarat recurs. Prin decizia nr. 2203 din 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta G.M. și, admițând recursurile declarate de pârâții T.C. și G.D., a modificat decizia instanței de apel, în sensul că a respins apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinței civile nr. 1013 din 5 octombrie 2000, a Tribunalului București, secția a III-a civilă, înlăturând, totodată, dispoziția de obligare a pârâților la cheltuieli de judecată în apel. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. S-a susținut că prin toate cele trei hotărâri s-au adus încălcări esențiale legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond, precum și că hotărârile respective sunt, în același timp, vădit netemeinice. Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 431 din 3 noiembrie 2003, a admis recursul în anulare și, casând decizia nr. 2203 din 31 mai 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, cu privire la recursurile pârâților T.C. și G. D., a respins recursurile declarate de acești pârâți împotriva deciziei civile nr. 186/A din 5 aprilie 2001, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Prin considerentele acestei decizii s-a subliniat, în esență, că din examinarea actelor dosarului rezultă că instanța de apel a făcut o apreciere completă și justă a materialului probator administrat în cauză, astfel că soluția pe care a pronunțat-o, este temeinică și legală, impunându-se să fie menținută prin infirmarea deciziei pronunțate în recurs. Împotriva ultimei decizii, pârâții G.D., G.M. și G.C. (fostă T.), au formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., susținând că dezlegarea dată pricinii de către completul de 9 judecători al instanței supreme, este rezultatul unei greșeli materiale, care a determinat o soluție eronată.

S-a susținut, în acest sens, că greșeala evidentă, substanțială, a completului de 9 judecători, constă în aceea că bunurile pe care le-a considerat că fac parte din masa succesorală a defunctei B.E., nu se regăsesc în certificatul de moștenitor nr. 1788 din 29 octombrie 1991, întocmit la decesul C.D., nici în certificatul de moștenitor nr. 766 din 12 aprilie 1995, întocmit la decesul B..E. și nici în certificatul de moștenitor-suplimentar nr. 199 din 19 septembrie 1996, prin care s-a constatat că, în urma decesului acesteia din urmă, au rămas și alte bunuri, nemenționate în certificatul anterior. Relevându-se că prin greșeală materială, în sensul prevederilor art. 318 C. proc.

civ., trebuie înțeleasă orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța de recurs, prin confundarea unor elemente importante sau a unor acte ale dosarului, determinante pentru soluția pronunțată, s-a subliniat că o astfel de eroare s-a produs în cauză, prin ignorarea celor două certificate de moștenitor și a certificatului de moștenitor-suplimentar. În concluzie, s-a cerut admiterea contestației în anulare, retractarea deciziei vizate, iar pe fond respingerea recursului în anulare și menținerea deciziei nr. 2203 din 31 mai 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Contestația în anulare nu este fondată. În adevăr, prin art. 318 C. proc. civ., invocat ca temei al contestației în anulare, se prevede că „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”.

Or, în conformitate cu acest text de lege nu pot fi considerate „greșeli materiale”, decât erorile de ordin procedural, de o asemenea gravitate, încât au avut drept consecință, darea unei soluții greșite, cum ar fi în cazul respingerii unui recurs, ca tardiv, în raport cu data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar reiese că recursul fusese depus la poștă, înlăuntrul termenului legal de recurs sau al anulării recursului, ca netimbrat, cu toate că în dosar se afla chitanța de plata taxei de timbru. Greșelile la care se referă art. 318 C. proc. civ., nu pot fi decât de fapt, iar nu și de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții ale legii ori de rezolvare a unui incident procedural.

A considera altfel, ar însemna a se admite posibilitatea de a se recurge la un nou recurs, care să fie exercitat împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs. De altfel, însăși formularea „greșeli materiale” nu este susceptibilă de altă interpretare, după cum nici îndreptarea hotărârilor în cazul unei „erori materiale”, potrivit procedurii reglementate în art. 281 C. proc. civ., nu poate fi dispusă, decât în cazul în care în mod vădit nu s-ar fi greșit dacă o anumită situație era observată. Cum contestația în anulare de față vizează în mod neîndoielnic însăși aprecierea materialului probator administrat, ceea ce este de esența judecății recursului în anulare ce a fost examinat, se impune să se constate că, în cauză, nu este îndeplinită cerința privind existența unei „greșeli materiale”, la care se referă textul de lege invocat în sprijinul căii de atac.

În consecință, urmează a se dispune respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de pârâții G.D., G.M. și G.C., împotriva deciziei nr. 431 din 3 noiembrie 2003, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constituită în complet format din 9 judecători. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.