ÎCCJ, Decizia nr. 20/2005

Asupra contestației în

anulare de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 20 iunie 1997, reclamanta L.V. a chemat în judecată pe pârâții T.C.,

G.M. și G.D., solicitând obligarea acestora să-i predea bunurile mobile ce fac

parte din masa succesorală a defunctei B.E., a cărei unică moștenitoare este,

în calitate de fiică.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a relevat că fac parte din masa succesorală, astfel că trebuie să-i

revină în calitate de moștenitoare unică, următoarele bunuri:

- un pian cu coadă, una

statuie de marmură grecească, un serviciu de porțelan L., tacâmuri din argint

și suma de 50.000 dolari SUA, susținând că aceste bunuri au fost însușite de D.G.;

- un tablou de Nicolae

Grigorescu, una icoană triptic, un secretaire al Cellei Delavrancea (lăsat

moștenire mamei reclamantei), una comodă din marmură și una măsuță B., despre

care a susținut că ar fi fost însușite de T.C.;

- una pendulă de masă,

portretul Cellei Delavrancea, semnat de Theodor Pallady, una oglindă de perete

și un secretaire, susținând că acestea ar fi fost însușite de G.M., medicul

curant din ultima perioadă de viață a defunctei.

Pârâții au invocat lipsa

calității procesuale active, susținând că autoarea reclamantei a mai avut o

fiică, astfel că, datorită puterii lui doveditoare relative, certificatul de

moștenitor depus nu le este opozabil. În fine, referindu-se la fondul cauzei,

pârâții au cerut respingerea acțiunii, pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada

dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate.

Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a respins excepția privind lipsa calității procesuale active,

cu motivarea că, prin certificatul de moștenitor depus la dosar, a fost

atestată calitatea reclamantei, de unic moștenitor al defunctei B.E., iar prin

sentința civilă nr. 1013 din 5 octombrie 2000, a admis în parte cererea

formulată, astfel cum a fost precizată ulterior, obligând:

- pe pârâta G.M. să lase

reclamantei, în deplină proprietate și posesie, următoarele bunuri: una pendulă

de masă, portretul Cellei Delavrancea, semnat de Theodor Pallady, două veioze,

un triptic mare din argint (icoană), una comodă, una oglindă de perete și un

secretaire;

- pe pârâta T.C. să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie, următoarele bunuri: una icoană

triptic, una comodă marmură și una măsuță B.

Totodată, au fost respinse,

ca neîntemeiate, cererea privind obligarea pârâtei T.C., la restituirea

tabloului semnat Nicolae Grigorescu, precum și cererea de revendicare mobiliară

formulată împotriva pârâtului G.D.

S-a motivat că în raport cu

dispozițiile art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare este întemeiată cu

privire la pârâtele G.M. și T.C., în legătură cu bunurile mobile care au fost

menționate, dar nu este întemeiată. referitor la tabloul semnat Nicolae

Grigorescu, deoarece probele administrate nu se coroborează în această

privință.

S-a considerat că, în ceea

ce privește pe pârâtul G.D., cererea în revendicare mobiliară îndreptată

împotriva sa nu este întemeiată, motivându-se că din probele administrate nu a

rezultat că și el ar fi luat bunuri din casa unde a locuit defuncta B.E. sau că

ar fi intrat ulterior în posesia unor bunuri care să-i fi aparținut acesteia.

În ceea ce privește pianul

cu coadă, statuia de marmură grecească și suma de 50.000 dolari SUA, despre

care s-a pretins că s-ar afla în posesia pârâtului G.D., s-a motivat că aceste

bunuri fac parte din patrimoniul Fundației C.D., constituită de acest pârât, în

anul 1996.

Împotriva sentinței, au

declarat apel, reclamanta, precum și pârâtele T.C. și G.M.

Prin decizia civilă nr. 186/A

din 5 aprilie 2001, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins,

ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele T.C. și G.M., admițând, totodată,

apelul declarat de reclamanta L.V., în contradictoriu și cu intimatul-pârât G.D.

Ca urmare, s-a dispus

schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii în totalitate și a

obligării pârâtei T.C. să restituie reclamantei, tabloul semnat Nicolae

Grigorescu, iar a pârâtului G.D., să restituie reclamantei, pianul cu coadă,

statuia din marmură grecească (tors antic), suma de 50.000 dolari SUA,

serviciul de porțelan L. și serviciul de tacâmuri din argint, cu menținerea

celorlalte dispoziții ale sentinței.

S-a motivat că, față de

depoziția martorei V.L., care a îngrijit-o pe mama reclamantei până la deces și

a locuit împreună cu ea, precum și de conduita procesuală a pârâtei T.C., se

impunea să se rețină că aceasta a luat din casa defunctei, și tabloul semnat

Nicolae Grigorescu.

De asemenea, s-a motivat că

pianul cu coadă și torsul antic ieșiseră din patrimoniul Cellei Delavrancea,

aflându-se în patrimoniul numitei B.E., a cărei unică moștenitoare este

reclamanta, iar motivarea primei instanțe, cu privire la neobligarea pârâtului

G.D., să restituie bunurile care au ajuns la Fundația C.D., nu poate fi luată în considerare, cât timp pârâtul a depus la tribunal,

cererea de constituire a acestei fundații, la circa 7 luni de la decesul mamei

reclamantei și numai după ce a fost notificat de către reclamantă, să restituie

bunurile luate din locuința mamei sale, iar sediul fundației se află în însăși

locuința pârâtului, care a dispus de acele bunuri, fără să aibă încuviințare

legală.

Cu privire la suma de 50.000

dolari SUA, s-a relevat, în considerentele deciziei, că pârâta G.M. nu a

dovedit prin nici o probă că ar fi fost împuternicită de mama reclamantei, să

transfere acea sumă în contul soțului ei, iar acesta să constituie fundația, cu

banii respectivi.

În motivarea soluției s-a

mai relevat că din materialul probator a rezultat că s-a dovedit că pârâții au

intrat în casa mamei reclamantei, după decesul acesteia, de unde au luat fără

drept, tacâmurile din argint și serviciul de porțelan L., astfel că deținerea

lor de către pârâtul G.D., nu este justificată.

Făcându-se referire la

motivele invocate de pârâtele T.C. și G.M., s-a învederat că apelurile

declarate de acestea sunt nefondate, deoarece din ansamblul probelor

administrate, rezultă că ambele pârâte au luat fără drept, după decesul mamei

reclamantei, bunurile pe care au fost obligate prin sentință să le predea.

Împotriva acestei decizii,

pârâții au declarat recurs.

Prin decizia nr. 2203 din 31

mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta G.M. și, admițând recursurile declarate de pârâții

T.C. și G.D., a modificat decizia instanței de apel, în sensul că a respins

apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinței civile nr. 1013 din 5

octombrie 2000, a Tribunalului București, secția a III-a civilă, înlăturând,

totodată, dispoziția de obligare a pârâților la cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva hotărârilor

pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând prevederile art. 330

pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că prin toate

cele trei hotărâri s-au adus încălcări esențiale legii, ceea ce a determinat

soluționarea greșită a cauzei pe fond, precum și că hotărârile respective sunt,

în același timp, vădit netemeinice.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, în complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 431 din 3

noiembrie 2003, a admis recursul în anulare și, casând decizia nr. 2203 din 31

mai 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, cu privire la

recursurile pârâților T.C. și G. D., a respins recursurile declarate de acești

pârâți împotriva deciziei civile nr. 186/A din 5 aprilie 2001, a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Prin considerentele acestei

decizii s-a subliniat, în esență, că din examinarea actelor dosarului rezultă

că instanța de apel a făcut o apreciere completă și justă a materialului

probator administrat în cauză, astfel că soluția pe care a pronunțat-o, este

temeinică și legală, impunându-se să fie menținută prin infirmarea deciziei

pronunțate în recurs.

Împotriva ultimei decizii,

pârâții G.D., G.M. și G.C. (fostă T.), au formulat contestație în anulare,

întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., susținând că dezlegarea dată

pricinii de către completul de 9 judecători al instanței supreme, este

rezultatul unei greșeli materiale, care a determinat o soluție eronată.

S-a susținut, în acest sens,

că greșeala evidentă, substanțială, a completului de 9 judecători, constă în

aceea că bunurile pe care le-a considerat că fac parte din masa succesorală a

defunctei B.E., nu se regăsesc în certificatul de moștenitor nr. 1788 din 29

octombrie 1991, întocmit la decesul C.D., nici în certificatul de moștenitor nr.

766 din 12 aprilie 1995, întocmit la decesul B..E. și nici în certificatul de

moștenitor-suplimentar nr. 199 din 19 septembrie 1996, prin care s-a constatat

că, în urma decesului acesteia din urmă, au rămas și alte bunuri, nemenționate

în certificatul anterior.

Relevându-se că prin

greșeală materială, în sensul prevederilor art. 318 C. proc. civ., trebuie

înțeleasă orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța de

recurs, prin confundarea unor elemente importante sau a unor acte ale

dosarului, determinante pentru soluția pronunțată, s-a subliniat că o astfel de

eroare s-a produs în cauză, prin ignorarea celor două certificate de moștenitor

și a certificatului de moștenitor-suplimentar.

În concluzie, s-a cerut

admiterea contestației în anulare, retractarea deciziei vizate, iar pe fond

respingerea recursului în anulare și menținerea deciziei nr. 2203 din 31 mai

2002, a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Contestația în anulare nu

este fondată.

În adevăr, prin art. 318 C.

proc. civ., invocat ca temei al contestației în anulare, se prevede că

„hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”.

Or, în conformitate cu acest

text de lege nu pot fi considerate „greșeli materiale”, decât erorile de ordin

procedural, de o asemenea gravitate, încât au avut drept consecință, darea unei

soluții greșite, cum ar fi în cazul respingerii unui recurs, ca tardiv, în

raport cu data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar

reiese că recursul fusese depus la poștă, înlăuntrul termenului legal de recurs

sau al anulării recursului, ca netimbrat, cu toate că în dosar se afla chitanța

de plata taxei de timbru.

Greșelile la care se referă art.

318 C. proc. civ., nu pot fi decât de fapt, iar nu și de judecată, respectiv de

apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții ale legii ori de

rezolvare a unui incident procedural.

A considera altfel, ar

însemna a se admite posibilitatea de a se recurge la un nou recurs, care să fie

exercitat împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs.

De altfel, însăși formularea

„greșeli materiale” nu este susceptibilă de altă interpretare, după cum nici

îndreptarea hotărârilor în cazul unei „erori materiale”, potrivit procedurii

reglementate în art. 281 C. proc. civ., nu poate fi dispusă, decât în cazul în

care în mod vădit nu s-ar fi greșit dacă o anumită situație era observată.

Cum contestația în anulare

de față vizează în mod neîndoielnic însăși aprecierea materialului probator

administrat, ceea ce este de esența judecății recursului în anulare ce a fost

examinat, se impune să se constate că, în cauză, nu este îndeplinită cerința

privind existența unei „greșeli materiale”, la care se referă textul de lege

invocat în sprijinul căii de atac.

În consecință, urmează a se

dispune respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de pârâții G.D., G.M. și G.C., împotriva

deciziei nr. 431 din 3 noiembrie 2003, a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

constituită în complet format din 9 judecători.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 ianuarie 2005.