ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2461/2005

Deliberând asupra recursului de față

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 1604

din 3 februarie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanta S.N.T.F.M., sucursala București,

împotriva pârâtei SC C. SA și a obligat pârâta la plata sumei de 822.822.194

lei, reprezentând taxe de transport datorate pentru 86 contracte de transport

derulate în perioada 12 iunie 1999 – 10 iulie 2001, prin intermediul stației

București Sud și a sumei de 794.882.996 lei, reprezentând majorări de

întârziere. A respins ca fiind prescrise pretențiile constând în suma de 6.292.272

lei taxe de transport și 15.913.156 lei majorări, datorate în baza contractului

încheiat la 8 aprilie 1999 și constând în suma de 361.682.407 lei taxe

transport și 610.950.784 lei majorări de întârziere datorate în baza

contractelor derulate în perioada 10 septembrie 1999 – 19 decembrie 2000 prin stația

Titu. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata

sumei de 2.592.493.809 lei, reprezentând taxe de transport și majorări de

întârziere pentru contractele de transport derulate în perioada 12 iunie 1999 –

10 iulie 2001, prin intermediul stației București Sud, în perioada 10

septembrie 1999 – 19 decembrie 2000, prin intermediul stației Titu, și în

perioada 8 aprilie 1999, prin intermediul stației București – Progresu, pârâta

recunoscând sumele datorate prin procesul verbal de conciliere din data de 16

aprilie 2002. Instanța a mai reținut ca fiind prescris dreptul la acțiune cu

privire la pretențiile formulate în temeiul contractelor derulate în perioada

10 septembrie 1999 – 19 decembrie 2000 prin stația Titu, precum și pentru cele

derulate prin contractul din 8 aprilie 1999, prin intermediul stației București

– Progresu. Cu privire la restul pretențiilor, instanța a apreciat că acestea

sunt întemeiate, potrivit art. 62.4 din R.T. pe C.F., aprobat prin O.G.

41/1997. De asemenea, sunt întemeiate și pretențiile reclamantei cu privire la

majorările de întârziere, potrivit art. 62.5.1 din același R.T.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel ambele părți.

Prin cererea sa de apel (depusă la

data de 8 aprilie 2004 – data poștei), pârâta solicită admiterea apelului,

schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul constatării intervenirii

prescripției extinctive a dreptului la acțiune și pentru pretențiile datorate

în baza contractelor de transport derulate prin intermediul stației București

Sud în perioada 12 iunie 1999 – 10 iulie 2001. În motivarea cererii, pârâta a

arătat că data introducerii acțiunii este 1 aprilie 2003, moment față de care

este împlinit termenul de prescripție.

Prin apelul declarat la data de 14

aprilie 2004 (data poștei), reclamanta a solicitat admiterea apelului,

schimbarea în tot a sentinței atacate și, pe fond admiterea acțiunii astfel cum

a fost formulată, motivat de faptul că în mod greșit instanța de fond a

apreciat că termenul de prescripție este de un an, când acesta este de 2 ani,

conform art. 93.2 din R.T., iar pârâta a recunoscut datoria față de ea prin procesul

verbal de conciliere.

De asemenea, reclamanta a formulat

întâmpinare la apelul declarat de pârâtă, arătând că recunoașterea sumei

datorată are ca efect întreruperea termenului de prescripție, acest fapt fiind

produs ca urmare a recunoașterii din partea pârâtei, la momentul încheierii

procesului verbal de conciliere directă.

Prin decizia comercială nr. 375 din 30

iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul

formulat de pârâta SC C. SA, în contradictoriu cu S.N.T.F.M., sucursala

București, împotriva sentinței comerciale 1604/2004 a Tribunalului București, secția

a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în parte în sensul admiterii excepției

prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile cu scadența

cuprinsă între 12 iunie 2000 – 14 decembrie 2000.

A respins pretențiile solicitate în

sumă de 778.148.761 lei, contravaloare transport și 779.152.926 lei, majorări,

solicitate pentru această perioadă, ca fiind prescrise.

A obligat pârâta la plata sumei de

44.673.433 lei, contravaloare transport, și 15.730.070 lei, majorări de

întârziere, precum și la 4.359.210 lei, cheltuieli de judecată, la fond.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

A fost respins ca nefondat apelul

formulat de reclamanta S.N.T.F.M., sucursala București, împotriva aceleași

sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, următoarele.

Curtea a reținut că este prescris

dreptul la acțiune și pentru sumele pretinse de reclamantă pentru contractele

derulate prin stația București Sud în perioada 12 iunie 1999 – 14 decembrie

2000, ca urmare a împlinirii termenului special de un an prevăzut de R.T. pe C.F.,

termen care s-a împlinit anterior încheierii procesului - verbal de conciliere

directă din16 aprilie 2002.

Pentru sumele rezultate din

contractele de transport derulate prin stația București Sud, în perioada 5

iulie – 10 iulie 2001 nu este prescris dreptul la acțiune al reclamantei,

recunoașterea pârâtei producând efectul întreruperii cursului prescripției și

cu consecința începerii unui nou termen de prescripție.

A mai reținut Curtea de Apel că

textul legal aplicabil în speță este cel prevăzut în art. 93.1 din R.T., care

se referă la termenul de prescriere al dreptului la acțiune izvorât din

contractul de transport.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a formulat recurs, timbrat reclamanta S.N.T.F.M. sucursala București,

susținând că instanța de apel, greșit, a reținut ca termen de prescriere al

dreptului la acțiune, termenul de un an, termenul aplicabil în speță, fiind cel

de 2 ani, ca urmare a prejudicierii sale prin acțiunea de refuz al plății

datorate de către pârâtă.

Se arată că legea aplicabilă în

speță este art. 93.1.2.3. din R.T.

Se mai susține că prescripția a fost

întreruptă prin încheierea procesului - verbal de conciliere între părți, în

interiorul termenului de prescripție de 2 ani, pârâta angajându-se să achite

sumele datorate în 20 zile.

Se solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată

de reclamantă.

În drept, reclamanta și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare

solicitând respingerea recursului.

Examinând decizia prin prisma

motivelor de fapt și de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, hotărârea instanței de apel fiind legală și temeinică.

Astfel, în mod corect, Curtea de

Apel București a constatat că fiind prescris dreptul la acțiune pentru sumele

pretinse de reclamantă pentru contractele derulate prin stația București Sud în

perioada 12 iunie 1999 – 14 decembrie 2000, sancțiunea intervenind ca urmare a

împlinirii termenului special de prescripție prevăzut în R.T.

Art. 93.1 din R.T. prevede că

dreptul la acțiune, izvorât din contractul de transport, se prescrie prin

trecerea unui an, text de lege care este aplicabil în speță, având în vedere că

reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe existența contractelor de transport, cu

consecința plății taxelor de transport datorate.

În mod corect a reținut instanța de

apel că nu este aplicabil în speță termenul de prescripție de 2 ani prevăzut de

art. 93.2.3., care se referă la situațiile în care, printr-o acțiune sau

omisiune, s-ar fi produs o pagubă societății transportatoare.

Acest text, care conține o excepție

de strictă interpretare și aplicare de la termenul general de prescripție

aplicabil în domeniul transporturilor pe cale ferată, se referă la o acțiune

întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, și nu la o răspundere

contractuală, cum este cea în cauză, unde neplata prestației este echivalentă

cu neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate.

De asemenea, corect a reținut

instanța de apel că pentru a determina întreruperea cursului prescripției,

recunoașterea pârâtei trebuia să fi fost făcută în cadrul termenului de

prescripție.

Ori, în cauză, recunoașterea pârâtei

făcută cu ocazia concilierii din 16 aprilie 2002, a avut loc după împlinirea

termenului de prescripție, ne mai fiind aplicabile dispozițiile art. 17 din decretul

167/1958.

În consecință, constatând că

instanța de apel a aplicat corect dispozițiile din R.T., privind termenul de

prescripție de un an, termen care nu a fost întrerupt, Înalta Curte, constatând

că recursul nu este fondat, conform art. 312 C. proc. civ., îl va respinge ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta S.N.T.F.M. sucursala București, împotriva deciziei nr. 375 din 30

iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 8 aprilie 2005.