ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2461/2005

Deliberând asupra recursului de față constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 1604 din 3 februarie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.N.T.F.M., sucursala București, împotriva pârâtei SC C. SA și a obligat pârâta la plata sumei de 822.822.194 lei, reprezentând taxe de transport datorate pentru 86 contracte de transport derulate în perioada 12 iunie 1999 – 10 iulie 2001, prin intermediul stației București Sud și a sumei de 794.882.996 lei, reprezentând majorări de întârziere. A respins ca fiind prescrise pretențiile constând în suma de 6.292.272 lei taxe de transport și 15.913.156 lei majorări, datorate în baza contractului încheiat la 8 aprilie 1999 și constând în suma de 361.682.407 lei taxe transport și 610.950.784 lei majorări de întârziere datorate în baza contractelor derulate în perioada 10 septembrie 1999 – 19 decembrie 2000 prin stația Titu.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.592.493.809 lei, reprezentând taxe de transport și majorări de întârziere pentru contractele de transport derulate în perioada 12 iunie 1999 – 10 iulie 2001, prin intermediul stației București Sud, în perioada 10 septembrie 1999 – 19 decembrie 2000, prin intermediul stației Titu, și în perioada 8 aprilie 1999, prin intermediul stației București – Progresu, pârâta recunoscând sumele datorate prin procesul verbal de conciliere din data de 16 aprilie 2002. Instanța a mai reținut ca fiind prescris dreptul la acțiune cu privire la pretențiile formulate în temeiul contractelor derulate în perioada 10 septembrie 1999 – 19 decembrie 2000 prin stația Titu, precum și pentru cele derulate prin contractul din 8 aprilie 1999, prin intermediul stației București – Progresu.

Cu privire la restul pretențiilor, instanța a apreciat că acestea sunt întemeiate, potrivit art. 62.4 din R.T. pe C.F., aprobat prin O.G. 41/1997. De asemenea, sunt întemeiate și pretențiile reclamantei cu privire la majorările de întârziere, potrivit art. 62.5.1 din același R.T. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin cererea sa de apel (depusă la data de 8 aprilie 2004 – data poștei), pârâta solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul constatării intervenirii prescripției extinctive a dreptului la acțiune și pentru pretențiile datorate în baza contractelor de transport derulate prin intermediul stației București Sud în perioada 12 iunie 1999 – 10 iulie 2001. În motivarea cererii, pârâta a arătat că data introducerii acțiunii este 1 aprilie 2003, moment față de care este împlinit termenul de prescripție.

Prin apelul declarat la data de 14 aprilie 2004 (data poștei), reclamanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și, pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, motivat de faptul că în mod greșit instanța de fond a apreciat că termenul de prescripție este de un an, când acesta este de 2 ani, conform art. 93.2 din R.T., iar pârâta a recunoscut datoria față de ea prin procesul verbal de conciliere. De asemenea, reclamanta a formulat întâmpinare la apelul declarat de pârâtă, arătând că recunoașterea sumei datorată are ca efect întreruperea termenului de prescripție, acest fapt fiind produs ca urmare a recunoașterii din partea pârâtei, la momentul încheierii procesului verbal de conciliere directă.

Prin decizia comercială nr. 375 din 30 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul formulat de pârâta SC C. SA, în contradictoriu cu S.N.T.F.M., sucursala București, împotriva sentinței comerciale 1604/2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care a schimbat-o în parte în sensul admiterii excepției prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile cu scadența cuprinsă între 12 iunie 2000 – 14 decembrie 2000. A respins pretențiile solicitate în sumă de 778.148.761 lei, contravaloare transport și 779.152.926 lei, majorări, solicitate pentru această perioadă, ca fiind prescrise. A obligat pârâta la plata sumei de 44.673.433 lei, contravaloare transport, și 15.730.070 lei, majorări de întârziere, precum și la 4.359.210 lei, cheltuieli de judecată, la fond.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta S.N.T.F.M., sucursala București, împotriva aceleași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele. Curtea a reținut că este prescris dreptul la acțiune și pentru sumele pretinse de reclamantă pentru contractele derulate prin stația București Sud în perioada 12 iunie 1999 – 14 decembrie 2000, ca urmare a împlinirii termenului special de un an prevăzut de R.T. pe C.F., termen care s-a împlinit anterior încheierii procesului - verbal de conciliere directă din16 aprilie 2002. Pentru sumele rezultate din contractele de transport derulate prin stația București Sud, în perioada 5 iulie – 10 iulie 2001 nu este prescris dreptul la acțiune al reclamantei, recunoașterea pârâtei producând efectul întreruperii cursului prescripției și cu consecința începerii unui nou termen de prescripție.

A mai reținut Curtea de Apel că textul legal aplicabil în speță este cel prevăzut în art. 93.1 din R.T., care se referă la termenul de prescriere al dreptului la acțiune izvorât din contractul de transport. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs, timbrat reclamanta S.N.T.F.M. sucursala București, susținând că instanța de apel, greșit, a reținut ca termen de prescriere al dreptului la acțiune, termenul de un an, termenul aplicabil în speță, fiind cel de 2 ani, ca urmare a prejudicierii sale prin acțiunea de refuz al plății datorate de către pârâtă. Se arată că legea aplicabilă în speță este art. 93.1.2.3. din R.T. Se mai susține că prescripția a fost întreruptă prin încheierea procesului - verbal de conciliere între părți, în interiorul termenului de prescripție de 2 ani, pârâta angajându-se să achite sumele datorate în 20 zile.

Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată de reclamantă. În drept, reclamanta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. Examinând decizia prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, hotărârea instanței de apel fiind legală și temeinică. Astfel, în mod corect, Curtea de Apel București a constatat că fiind prescris dreptul la acțiune pentru sumele pretinse de reclamantă pentru contractele derulate prin stația București Sud în perioada 12 iunie 1999 – 14 decembrie 2000, sancțiunea intervenind ca urmare a împlinirii termenului special de prescripție prevăzut în R.T.

Art. 93.1 din R.T. prevede că dreptul la acțiune, izvorât din contractul de transport, se prescrie prin trecerea unui an, text de lege care este aplicabil în speță, având în vedere că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe existența contractelor de transport, cu consecința plății taxelor de transport datorate. În mod corect a reținut instanța de apel că nu este aplicabil în speță termenul de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 93.2.3., care se referă la situațiile în care, printr-o acțiune sau omisiune, s-ar fi produs o pagubă societății transportatoare. Acest text, care conține o excepție de strictă interpretare și aplicare de la termenul general de prescripție aplicabil în domeniul transporturilor pe cale ferată, se referă la o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, și nu la o răspundere contractuală, cum este cea în cauză, unde neplata prestației este echivalentă cu neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate.

De asemenea, corect a reținut instanța de apel că pentru a determina întreruperea cursului prescripției, recunoașterea pârâtei trebuia să fi fost făcută în cadrul termenului de prescripție. Ori, în cauză, recunoașterea pârâtei făcută cu ocazia concilierii din 16 aprilie 2002, a avut loc după împlinirea termenului de prescripție, ne mai fiind aplicabile dispozițiile art. 17 din decretul 167/1958. În consecință, constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile din R.T., privind termenul de prescripție de un an, termen care nu a fost întrerupt, Înalta Curte, constatând că recursul nu este fondat, conform art. 312 C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.N.T.F.M. sucursala București, împotriva deciziei nr. 375 din 30 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 aprilie 2005.