ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5715/2005

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 8 ianuarie 2003 reclamanta Banca Națională a României a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Vămilor pentru obligarea acestora la plata sumei de 6.260.900.600 lei reprezentând diferența de curs valutar. În motivarea cererii reclamanta a arătat că Vama „Vama Veche” a confiscat în baza unui proces verbal din 1 iulie 1997 suma de 598.900 dolari SUA de la un cetățean turc și a depus-o la sucursala Constanța a BNR. La solicitarea vămii din luna august 1997 sucursala Constanța BNR a valorificat suma și a virat la bugetul statului contravaloarea sumei în valută confiscată și anume 4.469.590.700 lei.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 9994/1999 a Judecătoriei Constanța a fost anulat procesul–verbal de confiscare și s-a dispus restituirea sumei confiscate către cetățeanul turc. În ianuarie 2000, în urma pornirii executării silite, sucursala Constanța, a restituit către cetățeanul turc echivalentul în lei al sumei de 598.900 dolari SUA. Din această sumă Direcția Vămilor a restituit suma de 3.799.786.450 lei, restul de 6.260.900.600 lei reprezentând diferența de curs valutar. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 584 din 12 iunie 2003 a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că a fost constituit la sucursala Constanța a BNR un depozit legal neregulat care a încetat la momentul la care organul constatator al contravenției ce a ocazionat sancțiunea și, prin urmare, depozitul, a solicitat virarea sumei confiscate la bugetul de stat.

S-a mai reținut că nu s-au stabilit raporturi juridice între bancă și contravenient și nefiind parte în procesul de anulare a procesului verbal de contravenție, banca nu era ținută să execute dispozițiile luate de instanțele în respectivul litigiu. S-a considerat așadar că sucursala Constanța a BNR a făcut o plată nedatorată și fără să aibă un mandat în acest sens. Instanța a mai apreciat că este fără relevanță împrejurarea că reclamanta a înregistrat în evidențele contabile propriul drept de creanță împotriva pârâților, deoarece acest fapt nu este izvor de obligații, nici normele juridice care reglementează activitatea BNR, nu prevăd un mandat dat băncii pentru plata sumelor intrate fără titlu la bugetul statului.

Curtea de apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 154 – A din 30 ianuarie 2004 a respins ca nefondat apelul reclamantei. Această soluție a fost motivată de instanța de apel pentru considerentul că apelanta nu poate pretinde diferența de curs valutar, în afara vreunui raport juridic între aceasta și Direcția Generală a Vămilor referitor la actul restituirii, care să conducă la angajarea vreunei răspunderi civile. S-a mai constatat că intimata nu datorează sumele nefiind în culpă, iar actul normativ în justificarea pretențiilor este invocat greșit, în speță nefiind vorba despre sume încasate greșit sau fără bază legală, ci o sumă reținută în vederea confiscării în baza H.G. nr. 151/1996.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat în termen legal recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut că nu s-a ținut cont de dispozițiile art. 28 din O.G. nr. 128/1998 modificate prin H.G. nr. 808/2004 pct. 34 al art. 1 care prevăd că diferențele se acoperă de la bugetul de stat iar restituirea sumelor în natură încasate greșit sau fără bază legală se face către Banca Națională a României. În raport de aceste dispoziții s-a arătat că BNR era obligată să restituie mijloacele de plată străine pretinse și că există un mandat general dat Băncii pentru efectuarea acestor operațiuni. Recurenta a arătat că și în lipsa acestor reglementări speciale pârâții erau obligați să-i acopere prejudiciul, în temeiul art. 998 și art. 1093 alin. (2) C. civ.

Recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente: Instanțele în mod corect au stabilit situația de fapt și acesteia i-au aplicat dispozițiile legale incidente. În acest sens s-a reținut că Banca Națională a României a dat curs unei executări primite la 6 ianuarie 2000 prin executorii judecătorești în temeiul unui titlu care nu era eliberat împotriva acesteia, sentința civilă 9994 din 26 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 830/R din 6 decembrie 1999 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost pronunțată împotriva Direcției Generale a Vămilor. Vama Veche care a fost obligată la restituirea sumei confiscate 599.000 dolari SUA.

Potrivit datelor speței, suma în valută confiscată de vama din Vama Veche și depusă la BNR a fost valorificată la cererea deponentului, suma obținută din convertirea valutei în lei fiind virată la bugetul de stat. Au fost respectate astfel dispozițiile pct. 1–3 din Norma nr. 11 a BNR din 18 noiembrie 1992 privind modul de aplicare a reglementărilor în vigoare referitoare la mijloacele de plată străine, devenite proprietate de stat conform legii. Au fost respectate și dispozițiile pct. 5 din aceeași Normă când la cererea expresă a deponentului Banca a virat suma la bugetul statului. Restituirea mijloacelor de plată străine către personalul îndreptățit se face de către Sucursala Băncii Naționale a României cu o procedură bine stabilită în cuprinsul actului normativ sus menționat pct. 6 și 7. Aceste dispoziții nu au mai fost respectate la momentul efectuării plății de către BNR.

Procedura instituită în vederea restituirii mijloacelor de plată străine al cărui echivalent în lei a fost virat la bugetul statului, cazul în speță, obligă banca să solicite în scris acordul directorului general al finanțelor publice și controlului financiar de stat. „După primirea acordului anterior restituirii, se efectuează reevaluarea valutei la cursul din ziua restituirii”. Această procedură, fermă și imperativă, în termenii reglementării citate, a fost inițiată de reclamanta recurentă (dovadă corespondența cu diferite birouri ale Ministerului Finanțelor) dar nu a fost finalizată, recurenta a efectuat plata înainte de confirmarea acesteia de către organul deponent. Norma băncii, în păstrarea disciplinei financiare, indică și numerele de cont în care urmează să se facă înregistrarea transferurilor de sume între trezorerie și unitățile bancare pentru ca acestea din urmă să poată efectua plata.

Cu alte cuvinte plata este întotdeauna precedată și astfel posibilă, de un transfer de bani. În cazul în speță plata a devansat transferul de bani și în felul acesta a încălcat dispozițiile aplicabile în materie. Recurenta nu a făcut dovada că a obținut avansul prevăzut de lege pentru efectuarea plății. Împrejurarea invocată de recurentă în sensul că Banca era cea îndreptățită să efectueze restituirea nu justifică plata făcută cu încălcarea normelor speciale arătate mai sus. Valuta confiscată primită din depozit nu se mai afla în posesia băncii pentru că aceasta să poată dispună de ea la cererea persoanei îndreptățite. Dar chiar și în aceasta din urmă situație, potrivit normelor mai sus amintite banca nu are libertate de dispoziție asupra sumelor în valută (a se vedea cazurile reglementate la pct. 7 din Norma nr. 11/1992 a BNR).

Pentru considerentele expuse se constată că hotărârea atacată este legală și temeinică și prin urmare recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta Banca Națională a României împotriva deciziei nr. 154/A din 30 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2005.