ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5878/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 februarie 2004, reclamanta B.E. a chemat-o în judecată pe pârâta SC E. SA Medgidia, pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunța, instanța să anuleze contractul privind furnizarea de apă potabilă, evacuarea apelor uzate, menajere și colectare a reziduurilor menajere pentru populație înregistrat la 20 iulie 1994, cu cheltuieli de judecată, motivând că la încheierea contractului consimțământul său a fost „viciat prin dol”. De asemenea a solicitat obligarea pârâtei la montarea de contoare pentru consumul de apă rece, în condițiile H.G. nr. 348/1993. Judecătoria Medgidia, prin sentința civilă nr. 420 din 25 februarie 2004 a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Constanța.

Tribunalul Constanța, secția comercială, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, reținând prin sentința civilă nr. 5465 din 11 iunie 2004 că cele două condiții cerute pentru a invoca dolul ca viciu de consimțământ, respectiv, să fie determinat prin încheierea actului juridic și să provină de la cealaltă parte, nu au fost îndeplinite și că împrejurarea că pârâta nu a montat aparate de măsurare nu atrage anularea actului juridic, reclamanta putând solicita instalarea contoarelor de apă rece și energie termică în devans față de programul la care face referire art. 6 din H.G. nr. 348/1993. A mai reținut instanța că nici susținerea reclamantei cum că nu cunoștea dispozițiile H.G. nr. 348/1993 la data încheierii contractului, nu poate fi avută în vedere deoarece nimeni nu poate invoca în apărare necunoașterea legii.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Constanța, secția comercială, așa cum rezultă din decizia nr. 296/ COM din 25 octombrie 2004, prin care s-a reținut temeinicia sentinței pronunțate de instanța de fond, pentru aceleași motive invocate de aceasta în motivarea hotărârii. Împotriva acestei decizii reclamanta B.E. a declarat recurs susținând că hotărârile atacate sunt netemeinice și nelegale, întrucât instanțele nu au aplicat corect dispozițiile H.G. nr. 348/1993 și ale contractului încheiat deoarece contoarele trebuiau să fie montate de distribuitor pe cheltuiala proprie până la 31 decembrie 2004, că refuzând să-și respecte obligația a obținut venituri necuvenite de la reclamantă, calculându-i consumurile la paușal.

A susținut că însuși faptul că i-a fost prezentat contractul spre semnare la data de 20 iulie 1994 este un mijloc viclean de a-i obține acceptul de calculare a consumurilor la paușal, deoarece termenul limită de montare a contoarelor era 31 decembrie 1994. Recursul este nefondat. Din analiza actelor și lucrările dosarului rezultă că între părțile în litigiu a fost încheiat contractul din 20 iulie 1994, privind furnizarea apei potabile, evacuarea apelor uzate menajere și colectare a reziduurilor menajere pentru populație. Contractul a fost încheiat pe perioadă nedeterminată, art. 6 lit. c), stabilind că furnizorul se obligă să calculeze lunar, pe baza înregistrării aparatului de măsură cantitatea de apă potabilă și cantitatea de apă uzată și meteorică preluată prin rețeaua de canalizare.

În cazul defectării aparatului de măsură sau a lipsei acestuia, consumurile se stabilesc în sistem paușal pe baza normelor de consum existente. Dispozițiile contractului sunt în concordanță cu prevederile Hotărârii nr. 348 din 20 iulie 1993, respectând art. 2 și 3 din aceasta, referitoare la încheierea contractelor de distribuție între consumatori și distribuitori precum și la determinarea consumurilor de apă și energie termică. Art. 6 din hotărârea mai sus menționată se referă la achiziționarea și montarea contoarelor pentru populație și are în vedere realizarea acestei operațiuni în etape, aprobate de consiliile locale, acești consumatori putând solicita montarea contoarelor de apă rece și energie termică în devans, față de programul stabilit, pe cheltuiala lor.

Art. 7 din aceeași hotărâre se referă la agenții economici și instituții publice cu branșamente separate, nefiind aplicabil în speță. Se constată deci că reclamanta a încheiat cu pârâta un contract valabil, acesta necuprinzând dispoziții contrare legii, care să determine nulitatea acestuia. Cât despre invocarea dolului ca viciu de consimțământ, reclamanta nu face dovada existenței unei erori provocate care să determine încheierea actului juridic. Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a determina să încheie un anumit act juridic. Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv, material care constă în utilizarea de mijloace viclene pentru a induce în eroare și un element subiectiv, intențional, ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană pentru a încheia actul juridic.

Pentru a fi viciu de consimțământ dolul trebuie să îndeplinească cumulativ două cerințe: să fie determinant pentru încheierea actului juridic, să provină de la cealaltă parte (art. 960 C. civ.). Ori în speță reclamanta nu a probat nici elementul obiectiv nici pe cel intențional care să determine inducerea sa în eroare în vederea încheierii contractului; contractul necuprinzând nici o dispoziție care să încalce H.G. nr. 348/1993, dimpotrivă cuprinzând clauze prin care să determine consumurile în oricare dintre situațiile posibile. Faptul că actul juridic invocat, respectiv contractul a fost încheiat la 20 iulie 1994 și nu după 31 decembrie 1994 nu are relevanță în cauză pe de-o parte deoarece obligativitatea montării contoarelor conform art. 7 din H.G.

nr. 318/1994, până la data de 31 decembrie 1994, revine instituțiile publice și agenților economici cu branșamente separate, care nu fac obiectul litigiului; pe de altă parte pentru că la momentul încheierii contractului H.G. nr. 318/1994 era în vigoare, reclamanta fiind obligată să o cunoască, necunoașterea legii neputând fi invocată în apărare. Se reține de asemenea că distribuitorul nu s-a obligat prin contract să monteze contorii până la un anumit termen, dar nici nu a exclus posibilitatea determinării consumurilor în baza înregistrărilor aparatelor de măsură care, conform H.G. nr. 318/1993 puteau fi montate la cererea consumatorului în devans pe cheltuiala sa. În aceste împrejurări se constată că hotărârea atacată este la adăpost de orice critică, recursul urmând a fi respins, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.E., împotriva deciziei nr. 296 din 25 octombrie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2005.