ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6137/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 356 din 22

mai 2003 pronunțată de Tribunalul Sibiu a fost respinsă cerere de recunoaștere

și punere în executare a înscrisurilor străine formulată de reclamanta B.H.U.V.A.

prin mandatar S.I.M., în contradictoriu cu pârâții G.G.M. și G.V.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că documentul emis de notar cu nr. 55/1992 pentru consemnarea

unei datorii cu preluarea răspunderii penale a legalizat consemnarea unei

datorii fără gaj de 1 milion mărci germane asupra proprietății funciare a

pârâților G. iar prin documentul nr. 3830/1992 al aceluiași notar s-a stabilit

o datorie de 600.000 mărci germane asupra imobilului pârâților.

S-a mai apreciat că procura pe care

o deține S.I.M. pentru reprezentarea reclamantei este una legală și că dreptul

de a cere executarea silită s-a prescris.

În concluzie, s-a statuat că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 174 lit. s) din Legea nr. 105/1992

privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe, prin care s-a susținut că în mod greșit a fost

respinsă cererea, a fost la rândul său respins ca nefondat prin decizia civilă

nr. 115 din 28 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia.

Instanța de control judiciar a

reținut în esență că:

- în raport de prevederile art. 166

din Legea nr. 105/1992 potrivit cărora „termenul de hotărâri străine se referă

la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau

oricăror autorități competente dintr-un alt stat”, cele două documente cu nr. 55

și respectiv 3830/1992 nu sunt acte de jurisdicție, constituind în realitate o

garanție asupra imobilelor proprietatea pârâților din Germania;

- înscrisurile și-au pierdut

caracterul executoriu prin prescripție, comunicările efectuate de creditoare,

uneori la intervale de timp mai mari de 3 ani neavând caracterul unor acte de

executare care să întrerupă cursul prescripției.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs petiționara, fără a face referire la ipotezele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., criticând soluția sub trei aspecte esențiale:

- în mod greșit s-a reținut că

titlurile a căror recunoaștere s-a solicitat nu sunt acte de jurisdicție în

sensul art. 165 din Legea nr. 105/1992, prin ele debitorii contractând datorii

față de bancă în calitate de creditoare;

- nu este corectă din punct de

vedere juridic afirmația instanțelor în sensul că prin înstrăinarea imobilelor

către un terț care a preluat și ipoteca, debitorii nu mai sunt supuși

executării silite;

- în fine, dreptul de a cere

executarea silită nu s-a prescris, existând mai multe acte de întrerupere a

cursului prescripției.

Intimații-debitori au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor, soluția

instanței de fond, confirmată în apel, fiind legală și temeinică.

Astfel, înscrisurile a căror recunoaștere

s-a solicitat în cadrul procedurii de exequator au fost corect apreciate ca

reprezentând garanții imobiliare asupra imobilelor proprietatea debitorilor.

Faptul că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 166 din Legea nr. 105/1992

rezultă din însuși cuprinsul înscrisurilor, care atestă că garanțiile au fost

preluate cu acordul reclamantei și că eventual doar terții dobânditori ar mai

putea fi supuși executării silite.

Pe de altă parte, în mod justificat

instanțele au reținut că s-a prescris dreptul de a cere executarea silită,

comunicările făcute de recurenta-petiționară neavând caracterul unor acte

începătoare de executare în sensul art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958.

Așa fiind, cum soluția pronunțată

este legală și temeinică sub toate aspectele, recursul va fi respins ca

nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de B.H.U.V.A.

împotriva deciziei nr. 115/A din 28 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel

Alba Iulia, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2005.