ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8223/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Sibiu sub nr. 660 din 26 ianuarie 2004, petentul F.B.B. a solicitat

în contradictoriu cu pârâtul G.G. recunoașterea sentinței pronunțate de către

Tribunalul Munchen I, Germania, în dosarul nr. 30 23260/02, sentință rămasă

definitivă la data de 22 octombrie 2003, pentru a beneficia de puterea lucrului

judecat. A mai solicitat să se încuviințeze punerea în executare a sentinței,

emiterea titlului executoriu și cheltuieli de judecată.

Cererea a fost motivată în drept pe

dispozițiile art. 165-178 din Legea nr. 105/1992.

Tribunalul Sibiu, secția civilă, a

admis cererea de recunoaștere a efectelor sentinței Tribunalului Munchen I și a

respins celelalte cereri, ca premature, prin sentința nr. 333 din 5 mai 2004.

S-a reținut îndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 171 alin. ultim raportat la art. 162 din Legea nr. 105/1992.

Pârâtul s-a opus admiterii cererii,

susținând că nu a avut cunoștință de litigiul de fond.

Instanța a constatat că pârâtul a

fost citat legal, dovada de primire fiind semnată de către un membru al

familiei sale.

Apelul declarat de pârât împotriva

acestei sentințe a fost respins, prin decizia nr. 412/A din 25 martie 2005 a

Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

S-a reținut că apelantul pârât a

fost înștiințat de proces, respectiv i-au fost comunicate toate actele de la

grefa Tribunalului Munchen, prin fiul său care a semnat dovada de îndeplinire a

procedurii.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor motive se

arată că instanțele au aplicat greșit dispozițiile art. 167 și ale art. 171 din

Legea nr. 105/1992, în condițiile în care, atât la momentul pronunțării

sentinței cât și la pronunțarea deciziei în apel erau în vigoare dispozițiile

Legii nr. 187/2003. Instanța de apel a avut în vedere dispozițiile Legii nr.

187/2003, dar le-a interpretat și le-a aplicat greșit.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează.

Cererea de recunoaștere a hotărârii

pronunțate de Tribunalul Munchen I, Germania a fost înregistrată la Tribunalul

Sibiu la data de 26 ianuarie 2004 când nu intrase în vigoare Legea nr.187/2003

(publicată în M. Of. nr. 333 din 16 mai 2003); această lege a intrat în vigoare

la 16 mai 2004, conform mențiunii din art. 65 al legii, respectiv ulterior

pronunțării sentinței nr. 333 din 5 mai 2004 a Tribunalului Sibiu.

Pe de altă parte, Legea nr. 187/2003

privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a

hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale

Uniunii Europene nu cuprinde dispoziții contradictorii față de cele ale Legii

nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Art. 167 alin. (2) din Legea nr.

105/1992 are un sens identic cu cel al art. 37 lit. b) din Legea nr. 187/2003,

respectiv că „hotărârea pronunțată într-un stat membru nu poate fi recunoscută

... dacă a fost pronunțată în lipsa pârâtului, iar instanța constată că actul

de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost înmânat în timp

util, astfel încât pârâtul să aibă posibilitatea de a-și pregăti apărarea, cu

condiția ca pârâtul să fi exercitat căile de atac împotriva hotărârii, dacă a

avut posibilitatea să o facă”.

Așa cum corect au reținut ambele

instanțe care s-au pronunțat în cauză, pârâtului recurent i s-au comunicat la

28 mai 2003 mai multe înscrisuri, respectiv adresa grefei din 21 ianuarie 2003,

copia legalizată a deciziei instanței din 9 ianuarie 2003, copia legalizată a

chemării în judecată din 19 decembrie 2002 și un exemplar al deciziei din 3

februarie 2003, conform mențiunilor de pe dovada de îndeplinire a cererii de

acordare a asistenței juridice.

Ca urmare, susținerea reclamantului

că nu a avut cunoștință despre litigiul de fond sunt nefondate.

Din hotărârea străină rezultă că

aceasta i-a fost comunicată pârâtului, care nu a atacat-o, astfel că aceasta a

rămas definitivă la 22 octombrie 2003.

Hotărârea are caracterul unei

somații de plată pentru o creanță de 17.264,72 Euro plus 8% dobândă și pentru

cheltuieli de judecată în sumă de 1647,25 Euro.

Hotărârea i-a fost comunicată

pârâtului recurent la 3 iulie 2003, conform mențiunii din sentință, iar acesta

nu a exercitat nici o cale de atac.

De altfel, recurentul pârât nu a

contestat temeinicia și cuantumul creanței și al cheltuielilor de judecată

cuprinse în sentința străina.

Pentru aceste considerente și

nefiind încălcate dispozițiile Legii nr. 105/1992 și ale Legii nr. 187/2003 se

va respinge ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâtul G.G. împotriva deciziei nr. 412/A din 25 martie 2005 a Curții de Apel

Alba-Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 20 octombrie 2005.