Decizia nr. 8223/2005 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 660 din 26 ianuarie 2004, petentul F.B.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul G.G. recunoașterea sentinței pronunțate de către Tribunalul Munchen I, Germania, în dosarul nr. 30 23260/02, sentință rămasă definitivă la data de 22 octombrie 2003, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat. A mai solicitat să se încuviințeze punerea în executare a sentinței, emiterea titlului executoriu și cheltuieli de judecată. Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 165-178 din Legea nr. 105/1992. Tribunalul Sibiu, secția civilă, a admis cererea de recunoaștere a efectelor sentinței Tribunalului Munchen I și a respins celelalte cereri, ca premature, prin sentința nr. 333 din 5 mai 2004. S-a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 171 alin. ultim raportat la art. 162 din Legea nr. 105/1992.

Pârâtul s-a opus admiterii cererii, susținând că nu a avut cunoștință de litigiul de fond. Instanța a constatat că pârâtul a fost citat legal, dovada de primire fiind semnată de către un membru al familiei sale. Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost respins, prin decizia nr. 412/A din 25 martie 2005 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. S-a reținut că apelantul pârât a fost înștiințat de proces, respectiv i-au fost comunicate toate actele de la grefa Tribunalului Munchen, prin fiul său care a semnat dovada de îndeplinire a procedurii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestor motive se arată că instanțele au aplicat greșit dispozițiile art. 167 și ale art. 171 din Legea nr. 105/1992, în condițiile în care, atât la momentul pronunțării sentinței cât și la pronunțarea deciziei în apel erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 187/2003. Instanța de apel a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 187/2003, dar le-a interpretat și le-a aplicat greșit. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. Cererea de recunoaștere a hotărârii pronunțate de Tribunalul Munchen I, Germania a fost înregistrată la Tribunalul Sibiu la data de 26 ianuarie 2004 când nu intrase în vigoare Legea nr.187/2003 (publicată în M. Of. nr. 333 din 16 mai 2003); această lege a intrat în vigoare la 16 mai 2004, conform mențiunii din art. 65 al legii, respectiv ulterior pronunțării sentinței nr. 333 din 5 mai 2004 a Tribunalului Sibiu.

Pe de altă parte, Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene nu cuprinde dispoziții contradictorii față de cele ale Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 are un sens identic cu cel al art. 37 lit. b) din Legea nr. 187/2003, respectiv că „hotărârea pronunțată într-un stat membru nu poate fi recunoscută ... dacă a fost pronunțată în lipsa pârâtului, iar instanța constată că actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost înmânat în timp util, astfel încât pârâtul să aibă posibilitatea de a-și pregăti apărarea, cu condiția ca pârâtul să fi exercitat căile de atac împotriva hotărârii, dacă a avut posibilitatea să o facă”.

Așa cum corect au reținut ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză, pârâtului recurent i s-au comunicat la 28 mai 2003 mai multe înscrisuri, respectiv adresa grefei din 21 ianuarie 2003, copia legalizată a deciziei instanței din 9 ianuarie 2003, copia legalizată a chemării în judecată din 19 decembrie 2002 și un exemplar al deciziei din 3 februarie 2003, conform mențiunilor de pe dovada de îndeplinire a cererii de acordare a asistenței juridice. Ca urmare, susținerea reclamantului că nu a avut cunoștință despre litigiul de fond sunt nefondate. Din hotărârea străină rezultă că aceasta i-a fost comunicată pârâtului, care nu a atacat-o, astfel că aceasta a rămas definitivă la 22 octombrie 2003. Hotărârea are caracterul unei somații de plată pentru o creanță de 17.264,72 Euro plus 8% dobândă și pentru cheltuieli de judecată în sumă de 1647,25 Euro.

Hotărârea i-a fost comunicată pârâtului recurent la 3 iulie 2003, conform mențiunii din sentință, iar acesta nu a exercitat nici o cale de atac. De altfel, recurentul pârât nu a contestat temeinicia și cuantumul creanței și al cheltuielilor de judecată cuprinse în sentința străina. Pentru aceste considerente și nefiind încălcate dispozițiile Legii nr. 105/1992 și ale Legii nr. 187/2003 se va respinge ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul G.G. împotriva deciziei nr. 412/A din 25 martie 2005 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2005.