ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 641/2006

Asupra recursului de față: Prin acțiunea înregistrată la data de 8 iunie 2004 reclamanta G.A.E. a chemat în judecată pârâții Primarul municipiului Alba Iulia și Prefectura județului Alba, solicitând să se dispună anularea dispoziției nr. 217 din 4 mai 2004 emisă de primar și obligarea acestuia la soluționarea notificării în sensul restituirii imobilului în natură. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, în mod greșit i-a fost respinsă notificarea pentru tardivitatea depunerii actelor doveditoare ale moștenirii și neîndeplinirea cerinței supralegalizării actelor emise în străinătate. A arătat că a depus în termen toate actele de care a înțeles să se folosească în dovedirea proprietății, iar primarul nu i-a comunicat necesitatea depunerii unor alte acte și a depunerii acestora într-o anumită formă, respingându-i astfel nefondat notificarea.

Reclamanta a mai arătat că este posibilă restituire în natură a bunului care se află în proprietatea statului român. Prin sentința civilă nr. 1001 din 13 octombrie 2004 a Tribunalului Alba a fost admisă acțiunea reclamantei, anulată dispoziția nr. 217 din 4 mai 2004 și obligat pârâtul Primarul municipiului Alba Iulia să emită o nouă dispoziție privind acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001. S-a reținut, în esență că termenul de depunere a actelor doveditoare prevăzute la art. 22 din Legea nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, până la data de 14 mai 2003, termen căruia reclamanta i s-a conformat. De asemenea, conform art. 23.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, actele solicitate în mod expres de unitățile învestite cu soluționarea notificării, care se depun după data menționată, pot fi luate în considerare numai dacă se consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării.

Prin urmare, pârâtul era obligat să țină cont de toate actele depuse până la momentul emiterii dispoziției, dacă acestea erau hotărâtoare în soluționarea notificării. Cerința supralegalizării actelor emise în străinătate nu este prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel încât nu poate fi reținută ca un temei justificat al refuzului pârâtului. Apelurile declarate de reclamantă și pârâtul Primarul municipiului Alba Iulia au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 737A din 19 mai 2005 a Curții de Apel Alba Iulia. Instanța de apel a reținut că răspunsul pârâtului la notificarea reclamantei s-a făcut cu nesocotirea prevederilor Legii nr. 10/2001 și a celor cuprinse în normele metodologice de aplicare a acesteia.

Prin urmare, temeinic s-a dispus obligarea pârâtului să examineze pe fond notificarea reclamantei și să o soluționeze în conformitate cu elementele de fapt privind situația actuală a imobilului, obligație căreia nu i se poate institui instanței de judecată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, motivele recursului fiind încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că, pronunțându-se în sensul respingerii ca tardivă a notificării sale, rezultă reaua credință a pârâtului și necesitatea soluționării fondului notificării de instanța de judecată. Recursul nu este fondat. Temeinic instanțele de judecată au sancționat conduita imputabilă și excesivă a pârâtului Primarul municipiului Alba Iulia care, cu încălcarea prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 23.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a acestei legi aprobate prin H.G.

nr. 498/2003 a procedat la soluționarea notificării, cu nesocotirea principiilor și procedurilor acestei legi. Soluționând însă contestația reclamantei, instanța de judecată nu se poate substitui unităților învestite cu soluționarea notificării și cărora legea le conferă plenitudine de competență în realizarea acestei operațiuni, ce face obiectul procedurii administrative. Plenitudinea de competență rezultă din prevederile art. 23 alin. (1) și (4) și art. 47 (fost 48) din Legea nr. 10/2001 și se concretizează în emiterea deciziei/dispoziției de restituire, oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent sau în decizia/dispoziția motivată de respingere a cererii. Legea nr. 10/2001 cuprinde reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, privind realizarea dreptului subiectiv ce constituie obiectul său, mecanismul său de punere în aplicare fiind alcătuit din două etape succesive, din care prima, cea administrativă este obligatorie.

Numai după finalizarea acesteia se poate accede la procedura judiciară – facultativă și subsidiară, care dă dreptul persoanelor nemulțumite de modul de soluționare a cererilor să apeleze la justiție. Prin urmare, persoanele îndreptățite au obligația să parcurgă procedura administrativă prevăzută de legea specială, sens în care sunt prevederile art. 21 și urm. din lege, dar și dispozițiile art. 109 alin. (4) C. proc. civ. Se constată astfel că, temeinic s-a dispus obligarea pârâtului să finalizeze procedura administrativă prevăzută de legea specială într-una dintre modalitățile prescrise de dispozițiile sale, controlul judiciar intervenind doar după epuizarea acesteia. Față de cele ce preced, în temeiul art. 372 C. proc.

civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de G.A.E. împotriva deciziei civile nr. 737/A din 19 mai 2005 al Curții de Apel Alba-Iulia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2006.