ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1949/2006

Asupra contestației în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 6973 din 9 decembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 7146/2005, s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de A.V.M. 1990 - 1991 împotriva sentinței penale nr. 140 din 24 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe intimatul condamnat M.C. S-a dispus respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași sentințe. A fost obligată A.V.M. 1990 - 1991 la plata sumei de 80 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele: Prin sentința penală nr. 140 din 24 octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 3182/2005, s-a dispus, în baza art. 461 lit. d) C. proc.

pen., raportat la art. 449 C. proc. pen., art. 11 alin. (2) din Constituție și art. 5, 6 și 13 din C.E.D.O., admiterea cererii de contopire a pedepselor formulată de condamnatul C.M. S-a constatat ca fiind concurente infracțiunile pentru care condamnatului C.M. i-au fost aplicate pedepse cu închisoarea prin decizia penală nr. 486 din 15 februarie 1999 a Curții Supreme de Justiție, prin sentința penală nr. 1574 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei sector 5 București și prin sentința penală nr. 72 din 12 decembrie 2003 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 5459 din 28 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. S-a constatat că prin Decretul nr. 1164/2004 al Președintelui României (M. Of.

nr. 1207/16.12.2004), au fost grațiate resturile rămase neexecutate din pedepsele aplicate condamnatului C.M. prin decizia penală nr. 486/1999 a Curții Supreme de Justiție și prin sentința penală nr. 1574/2002 modificată prin decizia penală nr. 776/2006 a Curții de Apel București. S-a constatat că în prezent condamnatul C.M. are de executat o pedeapsă de 10 ani închisoare, pedeapsă aplicată prin sentința penală nr. 72 din 12 decembrie 2003, definitivă prin decizia penală nr. 5459 din 28 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pedeapsă ce a fost aplicată pentru o faptă concurentă cu acele fapte pentru care resturile de pedeapsă rămase neexecutate au fost grațiate prin Decretul nr. 1164/2004 a Președintelui României.

S-a constatat că, din pedepsele ce au fost grațiate, condamnatul a executat în detenție de la 10 ianuarie 1997 la 9 iulie 1998, de la 17 februarie 1999 la 16 decembrie 2004 și de la 17 decembrie 2004 la 14 iulie 2005, perioade ce au fost deduse din pedeapsa de 10 ani închisoare, executabilă în prezent. S-a dedus din pedeapsa de 10 ani închisoare, pedeapsa executată de la 28 septembrie 2005 la zi. I-au fost interzise condamnatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen.

În baza art. 35 C. pen., raportat la art. 120 alin. (3) și (4) C. pen., s-a dispus executarea de către condamnat a pedepsei complementare prevăzută de art. 67 C. pen., precum și pedeapsa complementară a interdicției de exercitare pe timp de 7 ani, după executarea pedepsei principale a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., precum și măsura de siguranță prevăzută de art. 116 C. pen., privitoare la interdicția de a se afla pe raza teritorială a municipiului București și Petroșani timp de 5 ani după executarea pedepsei principale. S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei cu închisoare nr. 228 din 03 din 28 septembrie 2005 emis de Curtea de Apel București, secția I penală, și emiterea unui nou mandat de executare.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București vizând cazul de casare prevăzut de art. 385 5 pct. 17 1 C. proc. pen., apreciindu-se că, în mod greșit s-a dedus arestarea preventivă de la 10 ianuarie 1997 la 9 iulie 1998 din pedeapsa de 10 ani închisoare în executarea căreia se află condamnatul recurent C.M. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs A.V.M. 1990 - 1991 din România, considerându-se vătămați prin pronunțarea acestei hotărâri. Au apreciat că se impune aplicarea unui spor de pedeapsă și tragerea la răspundere penală a tuturor celor vinovați de „mineriade”. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia penală nr. 6973 din 9 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 7146/2005.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat contestație în anulare A.V.M. 1990 - 1991 din România, solicitând admiterea contestației, casarea deciziei și rejudecarea recursului pe care l-au declarat împotriva sentinței penale nr. 140 din 24 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. În drept au fost invocate dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., art. 362 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 3, art. 5 pct. 4 și 5, art. 16 și art. 13 din C.E.D.O. În motivele scrise se arată că potrivit art. 363 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței poate face apel, iar prin similitudine și recurs.

În atare condiții, respingerea recursului declarat de A.V.M. 1990 - 1991, ca inadmisibil, atrage incidența cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen. Prin dispozițiile art. 362 pct. l lit. f) C. proc. pen., se apreciază de către contestatoare, legiuitorul a lăsat posibilitatea, în mod efectiv, ca orice persoană fizică sau juridică vătămată în drepturile sale prin desfășurarea procesului penal, să ceară anularea actului sau a măsurii dispuse prin hotărârea pronunțată de instanță, hotărâre prin care i-au fost prejudiciate interesele legitime. De asemenea, se consideră că au fost încălcate și prevederile art. 3, art. 5 lit. a) – f), art. 5 pct. 4 și 5 din C.E.D.O.

Înalta Curte, examinând motivele invocate de contestatoare, prin prisma dispozițiilor art. 386 și următoarele C. proc. pen., constată următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, fiind un remediu procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi, o cale de anulare pentru vicii, nulități, relativ la actele de procedură. Ținând seama de caracterul ei de cale extraordinară de atac, legiuitorul a stabilit limitativ cazurile de contestație, termenele, precum și titularii care o pot formula. Potrivit dispozițiilor art. 387 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) și d), și de procuror.

În vederea verificării prealabile a contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 386 lit. a) – c) C. proc. pen., contestatoarea invocând cazul de contestație prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., legiuitorul a fixat o etapă procesuală în care instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește o hotărâre definitivă, dacă cererea este făcută de o persoană care are calitatea procesuală cerută de lege, dacă cererea este motivată și dacă a fost introdusă în termenul prevăzut de lege. În cauza de față, Înalta Curte constată că obiectul cauzei de fond l-a constituit cererea de contopire a pedepselor aplicate condamnatului C.M., constatându-se că acesta a săvârșit mai multe infracțiuni, înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, fiind incidente dispozițiile art. 33 lit. a) C. pen.

și art. 449 lit. a) C. proc. pen. De asemenea, condamnatul a invocat, în susținerea cererii sale și dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., în sensul existenței unei cauze „de micșorare a pedepsei ivită în timpul executării”. În atare condiții, contestația în anulare putea fi formulată, pentru cazul de contestație prevăzută de art. 386 lit. a), doar de condamnatul C.M. (implicat în recurs ca intimat), acesta fiind parte în proces, în sensul prevăzut de art. 387 alin. (1) C. proc. pen., În ceea ce privește susținerea contestatoarei (prezentă la judecarea cauzei în recurs) în sensul că respingerea recursului formulat de A.V.M. 1990 - 1991 din România, ca inadmisibil, ar echivala cu „situația în care nu au fost prezenți în sala de judecată la data judecării recursului”, Înalta Curte constată că interpretarea dată este contrară legii, nefiind susținută de nici o dispoziție legală.

Pe cale de consecință, constatându-se că cererea a fost făcută de o persoană care nu are calitatea procesuală cerută de lege, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 391 C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de A.V.M. 1990 - 1991 din România împotriva deciziei penale nr. 6973 din 9 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 7146/2005. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata sumei de 60 RON (600.000 lei) cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de A.V.M. 1990 - 1991 din România împotriva deciziei penale nr. 6973 din 9 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 7146/2005. Obligă contestatoarea A.V.M. 1990 – 1991 din România la plata sumei de 60 RON (600.000 lei) cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 martie 2006.