ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7320/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 7 iunie 2001 M.F.D.N. a

notificat în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 Consiliul Local al comunei

Petriș, județul Arad, solicitându-i să dispună prin decizie retrocedarea în

natură a terenului cu casă situat în comuna Petriș, județul Arad, înscris în

C.F. Ilteu nr. topo 266-267, în suprafață de 26.620 mp preluat abuziv de stat,

prin Decizia nr. 591/1975 dată în aplicarea Decretului nr. 4/1973 contra sumei

de 24.000 lei de la proprietarul M.F., decedat în anul 1984 și care a avut ca

unică moștenitoare pe M.A.E.V., decedată la 1 iunie 2000, al cărei unic

moștenitor este notificatorul.

Consiliul Local al comunei Petriș a

transmis notificarea unității deținătoare a imobilului, A.N.T.T.Ș. din

subordinea Ministerului Educației și Cercetării.

Prin Ordinul nr. 4766 din 17

octombrie 2001, Ministerul Educației și Cercetării nu a aprobat cererea de

restituire în natură, motivând incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 și propunând notificatorului ca în termen de 60 zile să opteze

pentru una din măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute, după caz, prin

art. 1 alin. (2), art. 9 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea din 19 noiembrie 2001

intitulată „acțiune civilă” reclamantul M.F.D.N. a chemat în judecată pe

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, A.N.T.T.Ș. și

Ministerul Educației și Cercetării, solicitând anularea ordinului mai sus

amintit, obligarea unității deținătoare A.N.T.T.Ș. să emită dispoziție prin

care să dispună restituirea imobilului în natură și intabularea dreptului de

proprietate al reclamantului în cartea funciară cu titlu de lege.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a definit acțiunea ca fiind contestație formulată în temeiul art. 24

din Legea nr. 10/2001 și, prin sentința civilă nr. 563 din 20 iunie 2003, a

respins contestația ca nefondată.

Tribunalul a reținut că imobilul

solicitat a fost proprietatea defunctului M.F., a fost preluat de stat în anul

1975 în baza Decretului nr. 4/1973 cu plata de despăgubiri în sumă de 24.000

lei, fiind intabulat pe numele Statului Român, aflându-se în domeniul public al

statului și în administrarea Ministerului Educației și Cercetării, care nu a

decis încă dacă imobilul mai este sau nu necesar pentru a fi folosit potrivit

cu destinația avută până în anul 1996, astfel că restituirea în natură nu este

încă posibilă, ceea ce înseamnă că emiterea ordinului atacat s-a făcut cu

respectarea dispozițiilor legale, fiind lipsită de relevanță situația în

concret a imobilului, care poate fi remediată.

Aceeași instanță a mai statuat că,

pe cale de consecință, celelalte capete de cerere sunt nefondate, nici Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și nici A.N.T.T.Ș. neputând fi

obligate să se pronunțe asupra restituirii imobilului pentru că nu au asemenea

competență.

Sentința tribunalului a fost atacată

cu apel de către contestatorul M.F.D.N. care a formulat critici vizând fondul

litigiului, cerând schimbarea în tot a hotărârii de primă instanță și admiterea

cererii sale așa cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 72 A din 19

ianuarie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins

apelul ca nefondat.

Fără a examina criticile din apel

referitoare la fondul litigiului, instanța de apel a statuat că acordarea uneia

sau alteia dintre măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru

imobile preluate de stat în mod abuziv este condiționată de dovedirea de către

solicitant a calității sale de fost proprietar, iar în cauza de față

contestatorul a făcut dovada calității sale de unic moștenitor al autorilor săi

M.F. și M.A., dar nu a făcut dovada dreptului de proprietate al acestor autori

asupra imobilului în litigiu la momentul trecerii lui în patrimoniul statului.

În acest din urmă sens, instanța de

apel a reținut că la dosar a fost depus numai extrasul de C.F., dar acest

înscris este insuficient pentru probarea dreptului de proprietate asupra

imobilului, deoarece intabularea dreptului de proprietate al lui M.F., autorul

contestatorului, asupra imobilului în litigiu nu are efect constitutiv de

drepturi, conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, decât alături de

actul translativ de proprietate menționat în extrasul de C.F. (contractul de

cumpărare nr. 3/1938), care trebuia depus la dosar, numai astfel putând

instanța să verifice concordanța dintre imobilul fost în proprietatea autorului

contestatorului și cel solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru toate cele avute astfel în

vedere, instanța de apel a conchis că, fără a înrăutăți situația

contestatorului în propria-i cale de atac, lipsa dovezilor privind calitatea

contestatorului de persoană îndreptățită în condițiile Legii nr. 10/2001 impune

respingerea apelului ca nefondat, fiind de prisos analizarea motivelor de apel

referitoare la restituirea imobilului și cerințelor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Contestatorul M.F.D.N. a declarat

recurs împotriva deciziei instanței de apel solicitând modificarea acesteia,

precum și a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii sale, așa

cum a fost formulată, susținând că amândouă hotărârile au fost date cu

aplicarea greșită a legii, caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Dezvoltând recursul, contestatorul a

criticat constatarea instanței de apel referitoare la lipsa dovezii dreptului

de proprietate al autorului M.F., susținând că instanța de apel a interpretat

greșit prevederile art. 17 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, mai ales

că la data intabulării dreptului de proprietate al autorului său, 12 februarie

1938, actul normativ de mai sus nu intrase încă în vigoare, fiind publicat în M.

Of., nr. 95 din 27 aprilie 1938.

Recursul este întemeiat pentru cele

ce urmează.

Judecând contestația în primă

instanță, Tribunalul București a reținut că imobilul în litigiu a constituit

proprietatea defunctului M.F., fiind preluat de stat în anul 1976, respingând

însă contestația doar pentru faptul că imobilul nu poate fi încă restituit în

natură.

Așadar, prin hotărârea supusă

apelului, nu s-a pus la îndoială dreptul de proprietate al autorului

contestatorului, iar calea de atac a fost exercitată numai de către

contestator.

Ca urmare, este câștigat cauzei

dreptul de proprietate al autorului contestatorului confirmat în primă instanță,

astfel că instanța de apel nu mai putea pune în discuție acest aspect, decât

înrăutățind situația contestatorului în propria-i cale de atac, încălcând

astfel dispozițiile art.296 teza II C. proc. civ., deși declară contrariul.

În consecință, instanța de apel avea

obligația de a cerceta motivele de apel vizând soluția dată fondului pricinii

în primă instanță, iar nu de a rezolva apelul pe cale de excepție, cum greșit a

procedat conform celor arătate în paragraful precedent.

În concluzie, soluția dată cauzei în

apel este esențial nelegală, caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (5) C.

proc. civ., recursul va fi admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi

trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul

M.F.D.N. împotriva deciziei nr. 72/A din 19 ianuarie 2004 a Curții de apel București,

ecția a III-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza la Curtea de Apel București spre rejudecata apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 septembrie 2005.