ÎCCJ, Decizia nr. 244/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 330 din 13 august 1998, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul P.R., la: - 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 257, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 13 C. pen.; - câte un an și 6 luni închisoare, pentru șase infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 13 C. pen.; - câte 2 ani închisoare, pentru două infracțiuni de falsificare de monede sau de alte valori, prevăzute de art. 282 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 13 C. pen.; - 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de falsificare de monede sau de alte valori, prevăzută de art. 282 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 13 C. pen.; - câte 8 luni închisoare, pentru două infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290, cu aplicarea art. 13 din C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare. S-a reținut că în perioada august 1993 - aprilie 1994, inculpatul P.R. a indus în eroare pe B.I.M., P.D., V.E., N.R.A., D.C., D.A. și A.A., cărora le-a oferit, spre vânzare, apartamente ce nu-i aparțineau, reușind, astfel, să încaseze, de la aceste persoane, importante sume de bani în valută, pentru a le folosi în interesul său. Pentru a convinge pe P.D., N.R.A. și V.E., că le va facilita cumpărarea apartamentelor pe care le-a promis și a obține, astfel, noi sume de bani, inculpatul a prezentat acestor persoane, contracte fictive de vânzare-cumpărare în alb, emise în mumele SC R. SA, cerându-le să le semneze.

Ulterior, pentru a nu fi reclamat de aceste persoane, inculpatul le-a înmânat un eurocec în valoare de 47.000 dolari SUA, fără acoperire, completat de o altă persoană. În scopul încasării sumei cu care convenise să vândă apartamentul promis lui A.A., inculpatul i-a prezentat o chitanță de mână, cu semnătura S.N., pe care o completase, folosindu-se de faptul că acesta din urmă, fiind bolnav, îi încredințase mai multe semnături în alb. Cunoscând în martie 1993, pe S.N., inculpatul a reușit să-l convingă să încheie un contract, având ca obiect exportul și importul de mărfuri și produse alimentare din Grecia. În perioada ce a urmat, inculpatul a obținut de la acesta, diferite sume de bani, pretinzând că ar fi necesare pentru derularea contractului, din care i-a restituit 18.000 dolari SUA.

La stăruințele lui S.N., de a i se restitui sumele cu care contribuise, inculpatul i-a spus mai întâi să se prezinte la Banca F.R. din București. După ce această bancă a comunicat lui S.N., că nu fusese depusă nici o sumă de bani pe numele său, inculpatul i-a înmânat două eurocecuri, în valoare de câte 10.000 dolari SUA fiecare, care nu au fost onorate, însă, pentru că nu aveau trecută parola pe ele. Cunoscând, în august 1992, pe cetățenii greci M.V. și P.J., inculpatul i-a convins să înființeze o societate mixtă, pentru aprovizionarea a două fabrici românești, cu concentrate din Grecia. Societatea a fost înregistrată la data de 20 august 1992, însă inculpatul, deși primise de la cei doi cetățeni greci, câte 2.500 dolari SUA, pentru constituirea capitalului social, a depus doar 158 dolari SUA, în numele său și câte 56 dolari SUA, în numele celor doi asociați.

În septembrie 1992, cei doi cetățeni greci au trimis un autocamion cu sticle de suc de lămâie, contravaloarea acestei mărfi fiind încasată de societatea mixtă înființată. Întrând în posesia banilor, inculpatul i-a cheltuit, fără să achite contravaloarea mărfii, de 2.880 dolari SUA, cetățenilor greci. După aproximativ două luni, M.V. s-a prezentat la inculpat, cerându-i să achite contravaloarea mărfii primite. Inculpatul, însă, l-a invitat la domiciliul său, unde a reușit să-l convingă pe M.V. să semneze o declarație de ieșire din societate. Ulterior, inculpatul a folosit această declarație la întocmirea unei procuri, în care a menționat că asociații împuternicesc pe o altă persoană să se ocupe de cesionarea părților sociale ce reveneau lui M.V., către soția inculpatului.

Tot pentru a justifica suma ce o datora, inculpatul a alcătuit un înscris în numele altui cetățean grec, în care a menționat că acesta, în calitate de președinte al unei societăți comerciale, ar fi primit de la inculpat, contravaloarea mărfii expediate din Grecia, pe adresa societății mixte. Prin aceeași sentință, făcându-se aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen. În această privință, s-a reținut că inculpatul a promis lui S.I., comerciant din Piatra Neamț, că îl va ajuta să cumpere 100 televizoare de la SC E. SA București, pretinzându-i suma de 200.000 lei, în scopul de a o da directorului societății, pentru a aproba livrarea mărfii respective.

În ziua de 16 martie 1993, când S.I. s-a prezentat pentru a ridica televizoarele, a fost refuzat, spunându-i-se că fusese programat abia după două săptămâni. În cele din urmă, după mai multe insistențe, directorul general al societății a dispus ca marfa să fie livrată. Considerând că faptei menționate îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prima instanță a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Împotriva sentinței au declarat apel, procurorul, părțile civile P.D., N.R., N.N., V.E. și inculpatul. Părțile civile V.E., P.D. și N.R. și-au retras apelurile, luându-se act despre această retragere.

Totodată, prin decizia penală nr. 208 din 6 mai 1999, Curtea de Apel București, secția I penală, admițând apelul procurorului și pe cel al părții civile N.N., a desființat sentința, în parte, cu privire la achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., la neaplicarea pedepsei complementare și la omisiunea obligării inculpatului la despăgubiri către N.N.

Rejudecându-se cauza de către instanța de apel, s-a dispus: - condamnarea inculpatului, la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen., contopirea acestei pedepse, cu celelalte sancțiuni, urmând ca, în baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare; - aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani; - obligarea inculpatului la plata sumei de 8.000 dolari SUA sau a echivalentului acesteia în lei, cu titlu de despăgubiri, către partea civilă N.N. Împotriva acestei decizii, procurorul și inculpatul au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1682 din 28 martie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat și, admițând recursul procurorului, a casat decizia instanței de apel și sentința, numai cu privire la încadrarea juridică a 6 infracțiuni de înșelăciune și pedepsele stabilite pentru acestea. Ca urmare, a fost schimbată încadrarea juridică, din 6 infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., în 6 infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat la câte 3 ani închisoare. Recontopindu-se pedepsele în baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, sporită cu 2 ani, urmând ca inculpatul să execute, în total, pedeapsa de 6 ani închisoare, precum și interzicerea timp de 2 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Ulterior, condamnatul a formulat contestație în anulare. Constatând îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 386 lit. c) C. proc. pen., Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin încheierea din 23 mai 2002, a admis contestația în anulare și a desființat decizia pronunțată în recurs, numai cu privire la omisiunea încetării procesului penal cu privire la infracțiunile pentru care a intervenit prescripția răspunderii penale. Rejudecând în limitele arătate, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1838 din 10 aprilie 2003, a admis recursurile declarate de procuror și inculpat, a casat decizia instanței de apel și sentința, cu privire la încadrarea juridică a infracțiunilor de înșelăciune, la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 121, raportat la art. 124 C. pen.

și de a se înceta procesul penal pentru aceste infracțiuni și pentru aceea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, precum și referitor la sporul de pedeapsă. Ca urmare, schimbându-se încadrarea juridică, din infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 13 C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 13 C. pen., în baza art. 10 lit. g), raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru aceste infracțiuni, precum și pentru infracțiunile prevăzute de art. 290 C. pen. Recontopindu-se pedepsele stabilite pentru infracțiunile în privința cărora nu a survenit prescripția răspunderii penale, s-a dispus ca inculpatul P.R.

să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare. S-a constatat că părțile civile P.D. și N.R. au fost despăgubite integral de către inculpat. Inculpatul P.R. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând, totodată, repunerea sa în termenul de declarare a recursului. Recursul nu este admisibil. În adevăr, prin nici o dispoziție a legii nu este prevăzută posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor prin care sunt soluționate recursurile. În această privință, în cuprinsul art. 385 1 C. proc. pen., prin care sunt reglementate hotărârile supuse recursului, deciziile pronunțate în recurs nu sunt menționate printre hotărârile susceptibile de a fi atacate pe această cale. Este de observat, de asemenea, că decizia nr. 1838 din 10 aprilie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția penală, nu poate fi atacată cu recurs, și pentru că, în raport cu dispozițiile art. 417 lit. a) C. proc.

pen., a rămas definitivă la data pronunțării, ca urmare a admiterii recursului și finalizării procesului în fața instanței de recurs, fără rejudecare. De altfel, o decizie a instanței de recurs nu ar mai putea fi supusă unui nou recurs, declarat în aceeași cauză, întrucât o asemenea eventualitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești, cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi de neconceput, pentru că în acest mod, prin exercitarea succesivă a aceleiași căi de atac, ar fi încălcate și normele procedurale ce reglementează competența instanțelor. În consecință, urmează ca recursul declarat de inculpat să fie respins, ca inadmisibil, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul P.R. împotriva deciziei nr. 1838 din 10 aprilie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția penală. Obligă pe inculpat să plătească statului, suma de 1.000.000 lei (100 lei noi), cheltuieli judiciare în recurs, din care 400.000 lei (40 lei noi), reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2005.