ÎCCJ, Decizia nr. 244/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 330

din 13 august 1998, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe

inculpatul P.R., la:

- 2 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), cu

aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării

juridice din art. 257, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 13 C. pen.;

- câte un an și 6 luni

închisoare, pentru șase infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin.

(1) și (3), cu aplicarea art. 13 C. pen.;

- câte 2 ani închisoare,

pentru două infracțiuni de falsificare de monede sau de alte valori, prevăzute

de art. 282 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 13 C. pen.;

- 2 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de falsificare de monede sau de alte valori, prevăzută

de art. 282 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 13 C. pen.;

- câte 8 luni închisoare,

pentru două infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute

de art. 290, cu aplicarea art. 13 din C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și a

art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea, de 2 ani închisoare.

S-a reținut că în perioada

august 1993 - aprilie 1994, inculpatul P.R. a indus în eroare pe B.I.M., P.D.,

V.E., N.R.A., D.C., D.A. și A.A., cărora le-a oferit, spre vânzare, apartamente

ce nu-i aparțineau, reușind, astfel, să încaseze, de la aceste persoane,

importante sume de bani în valută, pentru a le folosi în interesul său.

Pentru a convinge pe P.D.,

N.R.A. și V.E., că le va facilita cumpărarea apartamentelor pe care le-a promis

și a obține, astfel, noi sume de bani, inculpatul a prezentat acestor persoane,

contracte fictive de vânzare-cumpărare în alb, emise în mumele SC R. SA,

cerându-le să le semneze.

Ulterior, pentru a nu fi

reclamat de aceste persoane, inculpatul le-a înmânat un eurocec în valoare de

47.000 dolari SUA, fără acoperire, completat de o altă persoană.

În scopul încasării sumei cu

care convenise să vândă apartamentul promis lui A.A., inculpatul i-a prezentat

o chitanță de mână, cu semnătura S.N., pe care o completase, folosindu-se de

faptul că acesta din urmă, fiind bolnav, îi încredințase mai multe semnături în

alb.

Cunoscând în martie 1993, pe

S.N., inculpatul a reușit să-l convingă să încheie un contract, având ca obiect

exportul și importul de mărfuri și produse alimentare din Grecia. În perioada

ce a urmat, inculpatul a obținut de la acesta, diferite sume de bani,

pretinzând că ar fi necesare pentru derularea contractului, din care i-a

restituit 18.000 dolari SUA.

La stăruințele lui S.N., de

a i se restitui sumele cu care contribuise, inculpatul i-a spus mai întâi să se

prezinte la Banca F.R. din București.

După ce această bancă a

comunicat lui S.N., că nu fusese depusă nici o sumă de bani pe numele său,

inculpatul i-a înmânat două eurocecuri, în valoare de câte 10.000 dolari SUA

fiecare, care nu au fost onorate, însă, pentru că nu aveau trecută parola pe

ele.

Cunoscând, în august 1992,

pe cetățenii greci M.V. și P.J., inculpatul i-a convins să înființeze o

societate mixtă, pentru aprovizionarea a două fabrici românești, cu concentrate

din Grecia.

Societatea a fost

înregistrată la data de 20 august 1992, însă inculpatul, deși primise de la cei

doi cetățeni greci, câte 2.500 dolari SUA, pentru constituirea capitalului

social, a depus doar 158 dolari SUA, în numele său și câte 56 dolari SUA, în

numele celor doi asociați.

În septembrie 1992, cei doi

cetățeni greci au trimis un autocamion cu sticle de suc de lămâie,

contravaloarea acestei mărfi fiind încasată de societatea mixtă înființată.

Întrând în posesia banilor, inculpatul i-a cheltuit, fără să achite

contravaloarea mărfii, de 2.880 dolari SUA, cetățenilor greci.

După aproximativ două luni,

M.V. s-a prezentat la inculpat, cerându-i să achite contravaloarea mărfii

primite. Inculpatul, însă, l-a invitat la domiciliul său, unde a reușit să-l

convingă pe M.V. să semneze o declarație de ieșire din societate.

Ulterior, inculpatul a

folosit această declarație la întocmirea unei procuri, în care a menționat că

asociații împuternicesc pe o altă persoană să se ocupe de cesionarea părților

sociale ce reveneau lui M.V., către soția inculpatului.

Tot pentru a justifica suma

ce o datora, inculpatul a alcătuit un înscris în numele altui cetățean grec, în

care a menționat că acesta, în calitate de președinte al unei societăți

comerciale, ar fi primit de la inculpat, contravaloarea mărfii expediate din

Grecia, pe adresa societății mixte.

Prin aceeași sentință,

făcându-se aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii

de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C.

pen.

În această privință, s-a

reținut că inculpatul a promis lui S.I., comerciant din Piatra Neamț, că îl va

ajuta să cumpere 100 televizoare de la SC E. SA București, pretinzându-i suma

de 200.000 lei, în scopul de a o da directorului societății, pentru a aproba

livrarea mărfii respective.

În ziua de 16 martie 1993,

când S.I. s-a prezentat pentru a ridica televizoarele, a fost refuzat,

spunându-i-se că fusese programat abia după două săptămâni. În cele din urmă,

după mai multe insistențe, directorul general al societății a dispus ca marfa

să fie livrată.

Considerând că faptei

menționate îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii de

trafic de influență, prima instanță a dispus achitarea inculpatului, pentru

săvârșirea acestei infracțiuni.

Împotriva sentinței au

declarat apel, procurorul, părțile civile P.D., N.R., N.N., V.E. și inculpatul.

Părțile civile V.E., P.D. și

N.R. și-au retras apelurile, luându-se act despre această retragere.

Totodată, prin decizia

penală nr. 208 din 6 mai 1999, Curtea de Apel București, secția I penală,

admițând apelul procurorului și pe cel al părții civile N.N., a desființat

sentința, în parte, cu privire la achitarea inculpatului pentru infracțiunea

prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., la neaplicarea pedepsei complementare

și la omisiunea obligării inculpatului la despăgubiri către N.N.

Rejudecându-se cauza de către

instanța de apel, s-a dispus:

- condamnarea inculpatului,

la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență,

prevăzută de art. 257 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen., contopirea

acestei pedepse, cu celelalte sancțiuni, urmând ca, în baza art. 33 lit. a) și

a art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani

închisoare;

- aplicarea pedepsei

complementare a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.

pen., pe o perioadă de 2 ani;

- obligarea inculpatului la

plata sumei de 8.000 dolari SUA sau a echivalentului acesteia în lei, cu titlu

de despăgubiri, către partea civilă N.N.

Împotriva acestei decizii,

procurorul și inculpatul au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1682 din 28

martie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de inculpat și, admițând recursul procurorului, a casat

decizia instanței de apel și sentința, numai cu privire la încadrarea juridică

a 6 infracțiuni de înșelăciune și pedepsele stabilite pentru acestea.

Ca urmare, a fost schimbată

încadrarea juridică, din 6 infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215

alin. (1) și (3) C. pen., în 6 infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215

alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru care inculpatul a fost

condamnat la câte 3 ani închisoare.

Recontopindu-se pedepsele în

baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat pedeapsa cea mai

grea, de 4 ani închisoare, sporită cu 2 ani, urmând ca inculpatul să execute,

în total, pedeapsa de 6 ani închisoare, precum și interzicerea timp de 2 ani, a

drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Ulterior, condamnatul a

formulat contestație în anulare.

Constatând îndeplinirea

condițiilor prevăzute în art. 386 lit. c) C. proc. pen., Curtea Supremă de

Justiție, secția penală, prin încheierea din 23 mai 2002, a admis contestația

în anulare și a desființat decizia pronunțată în recurs, numai cu privire la

omisiunea încetării procesului penal cu privire la infracțiunile pentru care a

intervenit prescripția răspunderii penale.

Rejudecând în limitele

arătate, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1838 din

10 aprilie 2003, a admis recursurile declarate de procuror și inculpat, a casat

decizia instanței de apel și sentința, cu privire la încadrarea juridică a

infracțiunilor de înșelăciune, la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 121,

raportat la art. 124 C. pen. și de a se înceta procesul penal pentru aceste

infracțiuni și pentru aceea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, precum

și referitor la sporul de pedeapsă.

Ca urmare, schimbându-se

încadrarea juridică, din infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3),

cu aplicarea art. 13 C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1)

și (2), cu aplicarea art. 13 C. pen., în baza art. 10 lit. g), raportat la art.

11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pentru

aceste infracțiuni, precum și pentru infracțiunile prevăzute de art. 290 C.

pen.

Recontopindu-se pedepsele

stabilite pentru infracțiunile în privința cărora nu a survenit prescripția

răspunderii penale, s-a dispus ca inculpatul P.R. să execute pedeapsa cea mai

grea, de 4 ani închisoare.

S-a constatat că părțile

civile P.D. și N.R. au fost despăgubite integral de către inculpat.

Inculpatul P.R. a declarat

recurs împotriva acestei decizii, solicitând, totodată, repunerea sa în

termenul de declarare a recursului.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, prin nici o

dispoziție a legii nu este prevăzută posibilitatea atacării cu recurs a

deciziilor prin care sunt soluționate recursurile.

În această privință, în

cuprinsul art. 385

1

C. proc. pen., prin care sunt reglementate

hotărârile supuse recursului, deciziile pronunțate în recurs nu sunt menționate

printre hotărârile susceptibile de a fi atacate pe această cale.

Este de observat, de

asemenea, că decizia nr. 1838 din 10 aprilie 2003, a Curții Supreme de

Justiție, secția penală, nu poate fi atacată cu recurs, și pentru că, în raport

cu dispozițiile art. 417 lit. a) C. proc. pen., a rămas definitivă la data

pronunțării, ca urmare a admiterii recursului și finalizării procesului în fața

instanței de recurs, fără rejudecare.

De altfel, o decizie a

instanței de recurs nu ar mai putea fi supusă unui nou recurs, declarat în

aceeași cauză, întrucât o asemenea eventualitate ar impune învestirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești, cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi de neconceput, pentru că în acest mod, prin exercitarea succesivă a

aceleiași căi de atac, ar fi încălcate și normele procedurale ce reglementează

competența instanțelor.

În consecință, urmează ca

recursul declarat de inculpat să fie respins, ca inadmisibil, cu obligarea sa

la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de inculpatul P.R. împotriva deciziei nr. 1838 din 10 aprilie

2003, a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Obligă pe inculpat să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei (100 lei noi), cheltuieli judiciare

în recurs, din care 400.000 lei (40 lei noi), reprezentând onorariul pentru

apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2005.