ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2364/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 29 iunie 2004, reclamanta SC M. SA Vaslui a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Financiară a municipiului Vaslui, solicitând anularea deciziei nr. 141 din 21 mai 2004, emisă de prima pârâtă și a notei de constatare nr. 10392 din 22 februarie 2004, întocmită de Serviciul colectarea veniturilor statului din cadrul celei de a doua pârâte, pe motiv de nelegalitate. Reclamanta, în motivarea acțiunii sale, a arătat că în mod greșit au fost actualizate obligațiile societății către bugetul asigurărilor sociale, recalculându-se majorări și penalități, deși se afla în procedura de reorganizare judiciară, în baza Legii nr. 64/1995, republicată, încălcându-se, astfel, dispozițiile art. 37 din Legea nr. 64/1995, precum și ale O.G.

nr. 38/2002, care modifică și completează această lege. Totodată, reclamanta a arătat că prin planul de reorganizare, aprobat de creditori și confirmat de judecătorul sindic, prin sentința civilă nr. 55 din 16 mai 2000, data scadenței obligațiilor agentului economic a fost stabilită, conform unui grafic, până în anul 2005, motiv pentru care pentru aceste creanțe nu pot fi pretinse majorări sau penalități în anul 2004. Curtea de Apel Iași, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 183 din 9 noiembrie 2004, a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea notei de constatare nr. 10392 din 22 februarie 2004 și a deciziei nr. 141 din 21 mai 2004, emise de pârâte.

Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta se află sub incidența Legii nr. 64/1995, privind reorganizarea judiciară și falimentul, care constituie o procedură specială și se aplică prioritar față de actele normative invocate de autoritățile fiscale pârâte. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, Administrația Finanțelor Publice a municipiului Vaslui, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 12 și art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 61/2002, privind colectarea creanțelor bugetare, cele ale art. 111 alin. (4) din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și ale art. 90 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată. Totodată, recurenta susține că în cauză nu au aplicabilitate dispozițiile O.G. nr. 38/2002, pentru completarea și modificarea Legii nr. 64/1995. De asemenea, recurentele-pârâte susțin că planul de reorganizare a fost infirmat de instanța de judecată, fiind confirmat un plan de lichidare a unor bunuri din patrimoniul SC M. SA Vaslui, în vederea aplicării prevederilor art. 21 din O.U.G. nr. 40/2002, pentru recuperarea creanțelor bugetare, motiv pentru care societatea nu se află în reorganizare, ci în lichidare pe bază de plan, fază premergătoare falimentului. Se arată că se anexează încheierea nr. 42/F din 9 martie 2004, care are ca obiect soluționarea cererii formulate de SC U.I.

SA privind lămurirea înțelesului și aplicării dispozițiilor sentinței civile nr. 109 din 23 septembrie 2003, a Tribunalului Vaslui. Examinându-se sentința atacată, în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Este necontestat că prin nota de constatare atacată în cauză s-au stabilit majorări și penalități de întârziere pentru debite restante la 31 decembrie 2001, pentru debite aferente perioadei decembrie 2001 - noiembrie 2002, pentru debite aferente perioadei decembrie 2002 - decembrie 2003, de natura contribuției de asigurări sociale, a contribuției pentru pensia suplimentară, a contribuției de asigurări sociale datorate de angajator, contribuției individuale și a fondului pentru accidente de muncă și boli profesionale, majorări și penalități calculate pentru perioada 24 aprilie 2003 - 20 februarie 2004. Deși recurentele-pârâte nu au anexat hotărârile judecătorești, astfel cum susțin în motivele de recurs, Curtea constată că acestea se regăsesc la dosarul de fond și atestă faptul că planul este pentru lichidarea numai a unor bunuri din patrimoniul debitorului, conducerea curentă a activității debitorului fiind exercitată de conducerea tehnică desemnată și menținută în funcțiune de către instanță.

În plus, și certificatul emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vaslui atestă faptul că societatea se află în reorganizare judiciară. În aceste condiții se constată că în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 37 din Legea nr. 64/1995, în cauză aceasta fiind legea specială. Chiar dacă O.G. nr. 38/2002 a intrat în vigoare ulterior, aceasta, de fapt, confirmă voința legiuitorului exprimată prin art. 37 din Legea nr. 64/1995, fiind motivul pentru care instanța de fond a arătat explicit că aceiași teză se „precizează apoi și în O.G. nr. 38/2002”. De altfel, și în ipoteza extremă în care societatea s-ar fi aflat în stare de faliment, prin textul art. 37 din Legea nr. 64/1995, este stopată curgerea de drept a dobânzilor și a oricăror cheltuieli care ar putea majora creanța debitului (majorări de întârziere sau penalități).

Prin dispoziția art. 35 și 37 din Legea nr. 64/1995, s-a urmărit menținerea patrimoniului societății aflate în faliment, în starea în care exista la data deschiderii procedurii falimentului. Împrejurarea că parte din majorările de întârziere privesc creanțe născute anterior falimentului nu prezintă relevanță, în raport cu dispozițiile art. 35 și 37 mai sus invocate, care nu fac nici o diferențiere între creanțe, în funcție de momentul când acestea s-au născut ( ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ), creându-se, astfel, un regim echitabil față de toți creditorii societății. Aceleași dispoziții se regăsesc în prezent în vigoare în art. 111 alin. (4) C. proc. fisc. și art. 117 alin. (4) teza ultimă din H.G.

nr. 1050/2004. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, iar criticile formulate acesteia, nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a municipiului Vaslui, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 183 din 9 noiembrie 2004, a Curții de Apel Iași, secția comercială și de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.