ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1203/2006

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1203/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra conflictului negativ de

competență de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul B.E., director al SCCA O.A.

a formulat contestație împotriva deciziei nr. 82 din 17 august 2001, prin care

în temeiul art. 107 și art. 108 C. muncii. și a hotărârii nr. 1/1983 a

Consiliului U.C.E.C.O.M., s-a dispus imputarea sumei de 36.842.946 lei pentru

acoperirea prejudiciului stabilit prin actul de control emis de U.C.E.C.O.M.-I.G.C.,

pentru motivul că nu a asigurat integritatea patrimoniului pe care l-a

gestionat.

A.T.C.O.M. Sibiu căreia i-a fost

adresată contestația împotriva deciziei de imputare nr. 82/2001, a înaintat

prin adresa nr. 1970/2001, dosarul spre competentă soluționare Judecătoriei

a

gnita, care a constatat prin sentința nr.

913/30 octombrie 2001, că potrivit art. 68 lit. a) din Legea nr. 168/1999 și art.

2 lit. b) C. proc. civ., modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, că litigiul

privește un conflict de muncă, iar competența de soluționare revine

tribunalului.

Ca urmare, Judecătoria Agnita și-a

declinat competența în favoarea Tribunalului Sibiu.

Primind dosarul Tribunalul Sibiu a

constatat că litigiul nu este de competența sa întrucât contestatorul nu are

calitatea de salariat în cadrul cooperativei SCCA O.A., unde ocupă funcția de

director ci este membru cooperator și ca urmare potrivit art. 48 din Hotărârea

nr. 1/1983 și art. 7 din hotărârea nr. 9/1993 a U.C.E.C.O.M., competența

aparține Arbitrajului U.C.E.C.O.M. București.

În consecință, Tribunalul Sibiu și-a

declinat competența în favoarea Curții de Arbitraj U.C.E.C.O.M. prin sentința nr.

44 din 31 ianuarie 2002.

Declarându-se competent, Arbitrajul

U.C.E.C.O.M. a reținut cauza în vederea soluționării contestației formulată

împotriva deciziei de imputare dar a constatat că nu era achitată taxa de

timbru și în consecință, prin sentința nr. 547 din 20 iunie 2002 a anulat ca netimbrată

cererea contestatorului B.E.

Împotriva hotărârii arbitrale

contestatorul a formulat acțiune în anulare în temeiul art. 365 C. proc. civ.,

iar Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, după ce a pus în

discuție natura juridică a litigiului, prin încheierea din 11 martie 2004, a

trimis dosarul secției litigii de muncă.

Prin decizia nr. 289 din 30 aprilie

2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă, a

admis acțiunea în anulare, a desființat decizia nr. 547 din 20 iunie 2002 și a

trimis contestația formulată de B.E. împotriva deciziei de imputare din 17

august 2001 emisă de A.T.C.O.M. Sibiu, Tribunalului București, secția conflicte

de muncă și litigii de muncă.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea a examinat contestația formulată de reclamant și a stabilit că la data

emiterii deciziei de imputare, C. muncii. de la acea dată, prin art. 184

recomanda organizațiilor cooperatiste ca în măsura în care nu existau prevederi

legale contrarii, să adapteze principiile din cod, la specificul raporturilor

de muncă stabilite cu membrii cooperatori.

Având în vedere și dispozițiile deciziei

nr. 18/1994 a U.C.E.C.O.M. și art. 16 alin. (1) din contractul cadru,

conflictul de muncă ivit între B.E. și A.T.C.O.M. s-a stabilit că nu este de competența

arbitrajului U.C.E.C.O.M. ci a instanțelor judecătorești. A mai stabilit Curtea

că litigiul de muncă nu este supus taxei judiciare de timbru și că în primă

instanță, competența de soluționare a contestației împotriva deciziei de imputare

îi revine Tribunalului București.

Prin decizia irevocabilă nr. 289 din

30 aprilie 2004, Curtea de Apel București, secția litigii de muncă, a trimis

dosarul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă conflicte de muncă și

litigii de muncă.

Primind dosarul Tribunalul București,

prin sentința nr. 3427 din 15 septembrie 2004 și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului Sibiu, secția conflicte de muncă, în temeiul art. 284

alin. (2) C. muncii., prin care s-a stabilit că cererile referitoare la conflictele

de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul

reclamantul.

La rândul său, Tribunalul Sibiu prin

sentința nr. 874 pronunțată la 25 noiembrie 2004 și-a declinat competența în

favoarea Curții de Apel București, secția comercială, apreciind că potrivit

Legii nr. 168/1999, neînțelegerile ivite pe timpul executării raportului de

muncă de tip cooperatist nu sunt de competența instanțelor judecătorești ci a

Curții de Arbitraj a U.C.E.C.O.M., iar soluțiile acestei Curți se atacă prin

acțiune în anulare la Curtea de Apel București, secția comercială.

Prin încheierea din 4 martie 2005,

Curtea de Apel București a scos cauza din rol și a trimis-o secției a VII-a

civilă și de litigii de muncă, iar aceasta din urmă, prin încheierea din 20 mai

2005, înaintează dosarul spre competentă soluționare secției a VI-a comercială.

Primind din nou dosarul, Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului Sibiu și întrucât a constatat conflict negativ de competență a

înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru regulator de

competență.

În considerentele sentinței nr. 2 din

6 ianuarie 2006, Curtea de Apel București a reținut că prin decizia nr. 289 din

30 aprilie 2004, pronunțată în dosarul nr. 586/2004 s-a stabilit în mod

irevocabil că este un litigiu de muncă și în consecință a anulat sentința

arbitrală nr. 547 din 20 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Arbitraj și a

stabilit că în fond litigiul se soluționează conform dispozițiilor

c

odului muncii în vigoare la încheierea

contractului și la emiterea deciziei.

A mai reținut

c

urtea de apel că Tribunalul Sibiu s-a

aflat într-o gravă eroare atunci când și-a declinat competența în favoarea sa

întrucât sentința arbitrală a fost desființată.

Asupra conflictului negativ de

competență, Înalta Curte de Casație și Justiție reține:

Înainte de a se pronunța regulatorul

de competență, se impun câteva precizări în legătură cu natura litigiului

întrucât interpretarea diferită a acestuia a constituit cauza declinărilor

repetate de competență, care în cele din urmă au dus la constatarea

conflictului negativ de competență.

imputare nr. 82/2001 emisă de A.T.C.O.M. Sibiu, persoanei fizice B.E., în

calitatea sa de director al SCA O.A. numit prin decizia nr. 51 din 4 aprilie

2000.

Potrivit normelor care reglementează

domeniul cooperației meșteșugărești în vigoare la data emiterii deciziei

(Decretul Lege nr. 66/1990 și Hotărârea Consiliului U.C.E.C.O.M. nr. 1/1983, în

prezent abrogate) cooperatorul avea dreptul în astfel de situații să se

adreseze cu contestație organului jurisdicțional competent (art. 48). Rezultă

așadar că prin Hotărârea nr. 1/1983, înlocuită ulterior cu hotărârea nr. 4/2003,

erau reglementate raporturile de muncă de tip cooperatist stabilite între

organizațiile cooperatiste (societăți cooperative în prezent sau alte forme

asociative la nivel teritorial sau național) și persoanele fizice în calitatea

lor de membri cooperatori și de parte într-o convenție de muncă.

Mai trebuie subliniat și faptul că

legea de organizare (Decretul Lege nr. 66/1990) sub care s-a născut litigiul,

dădea dreptul organismelor centrale să reglementeze relațiile de muncă prin

norme concretizate în hotărâri, (Hotărârea nr. 1/1983 – 1/1993) precum și

dreptul să organizeze Curți de Arbitraj competente să soluționeze litigiile

dintre organizațiile cooperativei meșteșugărești, dintre acestea și membrii

cooperatori potrivit convenției arbitrale stabilite de părți.

În contextul arătat care privește un

domeniu specific (cel al cooperației meșteșugărești), instanțele aveau de

stabilit diferența de statut juridic dintre calitatea de cooperator salariat și

cea de director cu atribuții de serviciu distincte.

Acest „cumul de calități” nu

înlătură distincția dintre drepturile și obligațiile care izvorăsc din

convenția de muncă încheiată cu organizația cooperatistă și mandatul primit

pentru gestionarea și administrarea patrimoniului de contestatorul B.E. În alți

termeni, mandatul poate să coexiste cu o convenție de muncă, ca în speță, prin

care mandatarul este într-o condiție de dependență și subordonare față de

societatea cooperatistă și asociația teritorială.

În acord cu precizările de mai sus

se constată că decizia de imputație a fost emisă pe seama directorului B.E.,

care potrivit deciziei nr. 51 din 4 aprilie 2000 „se împuternicește pentru

administrarea și gestionarea patrimoniului SCCA O.A.”. Prin urmare între

societatea cooperativă și B.E. s-au stabilit raporturi specifice contractului

de mandat comercial, iar răspunderea pentru încălcarea acestor obligații nu

este guvernată de legislația muncii. (În reglementarea actuală această problemă

a fost tranșată întrucât în astfel de situații, se încheie contract de management,

care este în esență contract de mandat comercial. Legea nr. 1/2005).

Concluzia care se desprinde cu

privire la această problemă este că litigiul își are izvorul în contractul de

mandat comercial imputația fiind emisă în scopul reparării unui prejudiciu

produs de director în executarea obligațiilor privind administrarea și

gestionarea patrimoniului SCCA O.A.

În fine, mai trebuie reținut că în

prezența acestor reglementări, aparent concurente, datorită suprapunerii celor

două calități mai sus analizate, cea care se impune este cea de drept comercial

care apare ca o reglementare de excepție față de cea referitoare la legislația

muncii.

particular speței, privește existența în convenția cadru prin care s-au

stabilit raporturile juridice de mandat dintre societatea cooperatistă și

directorul B.E. a convenției arbitrale. Așa cum s-a arătat în „istoricul”

speței, în urma unor declinări succesive, contestația împotriva deciziei de

imputare a ajuns la Curtea de Arbitraj U.C.E.C.O.M., care a pronunțat o

hotărâre de anulare a cererii contestatorului, ca netimbrată. Această hotărâre

a fost atacată cu acțiune în anulare potrivit normelor procedurale (art. 340 și

următoarele C. proc. civ.), iar Curtea de Apel București, secția conflicte de

muncă, prin decizia irevocabilă nr. 289 din 30 aprilie 2004 a desființat

sentința arbitrală nr. 547 din 20 iunie 2002, fără să soluționeze fondul,

întrucât s-a considerat necompetentă material, această concluzie bazându-se pe

calificarea litigiului ca fiind litigiu de muncă.

În contextul arătat asupra operării

convenției arbitrale și asupra desființării sentinței arbitrale care s-a

invocat pe parcursul declinărilor de competență a instanțelor în conflict, nu

se poate reveni întrucât această problemă a intrat sub incidența puterii

lucrului judecat prin pronunțarea deciziei irevocabile mai sus amintite.

nerezolvat iar dosarul a fost trimis în cele din urmă Tribunalului Sibiu, secția

civilă și respectiv Curții de

a

pel

București, secția comercială, ambele instanțe considerându-se necompetente,

prima pentru motivul că nu se aplică Legea nr. 168/1999 legea conflictelor de

muncă întrucât printr-o decizie a Curții Constituționale s-a statuat că

raporturile juridice de muncă dintre membrii cooperatori și unitățile

cooperatiste meșteșugărești au caracter specific determinat de calitatea

angajatului care este cooperator, iar cea de-a doua pentru motivul că litigiul

este supus normelor codului muncii.

Potrivit expunerii anterioare ambele

opinii sunt greșite pe de o parte, pentru că litigiul izvorăște din contractul

de mandat comercial prin care contestatorului i s-a încredințat administrarea

și gestionarea patrimoniului, iar pe de altă parte pentru că litigiul nu este

supus Legii nr. 168/1999 citată de tribunal în considerentele soluției de

declinare.

Faptul că A.T.C.O.M. a utilizat un

titlu executor prevăzut de C. muncii. în vigoare la acea dată (decizia de

imputare) pentru recuperarea unei pagube care se pretinde că a fost produsă

societății cooperatiste de către directorul său nu schimbă natura relațiilor

stabilite între părți, mandatul comercial, care constituie izvorul obligațiilor

și al angajării răspunderii. Această concluzie se desprinde din conținutul

deciziei de imputare prin care se consemnează că „vinovat de acest prejudiciu

este B.E. care în calitate de director al SCCA O.A. avea obligația să asigure

integritatea patrimoniului cooperativei ..”.

competență este de reținut că potrivit art. 21 C. proc. civ., există conflict

negativ de competență întrucât ambele instanțe, Tribunalul Sibiu și Curtea de

Apel București, secția comercială, s-au declarat necompetente prin hotărâri

irevocabile prin care și-au declinat competența reciproc, iar ultima instanță

„înaintea căreia s-a ivit conflictul”, a înaintat dosarul Înaltei Curți, în

drept să pronunțe regulatorul de competență.

Conform art. 22 C. proc. civ.,

Înalta Curte pentru motivele arătate stabilește competența în favoarea

Tribunalului Sibiu, secția comercială, pentru soluționarea cererii formulată de

B.E. întrucât ceea ce se contestă este imputația, întocmită în scopul

recuperării prejudiciului rezultat în urma nerespectării obligațiilor născute

din mandatul încheiat pentru administrarea și gestionarea patrimoniului

societății cooperatiste.

În consecință, dosarul va fi trimis

instanței competente potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare

a litigiului dintre contestatorul B.E. și intimata A.T.C.O.M. Sibiu, în

favoarea Tribunalului Sibiu, secția comercială și trimite cauza spre

soluționare acestei instanțe.

I

revocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 24 martie 2006.