ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1203/2006

Asupra conflictului negativ de competență de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul B.E., director al SCCA O.A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 82 din 17 august 2001, prin care în temeiul art. 107 și art. 108 C. muncii. și a hotărârii nr. 1/1983 a Consiliului U.C.E.C.O.M., s-a dispus imputarea sumei de 36.842.946 lei pentru acoperirea prejudiciului stabilit prin actul de control emis de U.C.E.C.O.M.-I.G.C., pentru motivul că nu a asigurat integritatea patrimoniului pe care l-a gestionat. A.T.C.O.M. Sibiu căreia i-a fost adresată contestația împotriva deciziei de imputare nr. 82/2001, a înaintat prin adresa nr. 1970/2001, dosarul spre competentă soluționare Judecătoriei a gnita, care a constatat prin sentința nr. 913/30 octombrie 2001, că potrivit art. 68 lit. a) din Legea nr. 168/1999 și art. 2 lit. b) C. proc.

civ., modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, că litigiul privește un conflict de muncă, iar competența de soluționare revine tribunalului. Ca urmare, Judecătoria Agnita și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Sibiu. Primind dosarul Tribunalul Sibiu a constatat că litigiul nu este de competența sa întrucât contestatorul nu are calitatea de salariat în cadrul cooperativei SCCA O.A., unde ocupă funcția de director ci este membru cooperator și ca urmare potrivit art. 48 din Hotărârea nr. 1/1983 și art. 7 din hotărârea nr. 9/1993 a U.C.E.C.O.M., competența aparține Arbitrajului U.C.E.C.O.M. București. În consecință, Tribunalul Sibiu și-a declinat competența în favoarea Curții de Arbitraj U.C.E.C.O.M.

prin sentința nr. 44 din 31 ianuarie 2002. Declarându-se competent, Arbitrajul U.C.E.C.O.M. a reținut cauza în vederea soluționării contestației formulată împotriva deciziei de imputare dar a constatat că nu era achitată taxa de timbru și în consecință, prin sentința nr. 547 din 20 iunie 2002 a anulat ca netimbrată cererea contestatorului B.E. Împotriva hotărârii arbitrale contestatorul a formulat acțiune în anulare în temeiul art. 365 C. proc. civ., iar Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, după ce a pus în discuție natura juridică a litigiului, prin încheierea din 11 martie 2004, a trimis dosarul secției litigii de muncă. Prin decizia nr. 289 din 30 aprilie 2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă, a admis acțiunea în anulare, a desființat decizia nr. 547 din 20 iunie 2002 și a trimis contestația formulată de B.E.

împotriva deciziei de imputare din 17 august 2001 emisă de A.T.C.O.M. Sibiu, Tribunalului București, secția conflicte de muncă și litigii de muncă. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a examinat contestația formulată de reclamant și a stabilit că la data emiterii deciziei de imputare, C. muncii. de la acea dată, prin art. 184 recomanda organizațiilor cooperatiste ca în măsura în care nu existau prevederi legale contrarii, să adapteze principiile din cod, la specificul raporturilor de muncă stabilite cu membrii cooperatori. Având în vedere și dispozițiile deciziei nr. 18/1994 a U.C.E.C.O.M. și art. 16 alin. (1) din contractul cadru, conflictul de muncă ivit între B.E. și A.T.C.O.M. s-a stabilit că nu este de competența arbitrajului U.C.E.C.O.M.

ci a instanțelor judecătorești. A mai stabilit Curtea că litigiul de muncă nu este supus taxei judiciare de timbru și că în primă instanță, competența de soluționare a contestației împotriva deciziei de imputare îi revine Tribunalului București. Prin decizia irevocabilă nr. 289 din 30 aprilie 2004, Curtea de Apel București, secția litigii de muncă, a trimis dosarul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă conflicte de muncă și litigii de muncă. Primind dosarul Tribunalul București, prin sentința nr. 3427 din 15 septembrie 2004 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Sibiu, secția conflicte de muncă, în temeiul art. 284 alin. (2) C. muncii., prin care s-a stabilit că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul.

La rândul său, Tribunalul Sibiu prin sentința nr. 874 pronunțată la 25 noiembrie 2004 și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția comercială, apreciind că potrivit Legii nr. 168/1999, neînțelegerile ivite pe timpul executării raportului de muncă de tip cooperatist nu sunt de competența instanțelor judecătorești ci a Curții de Arbitraj a U.C.E.C.O.M., iar soluțiile acestei Curți se atacă prin acțiune în anulare la Curtea de Apel București, secția comercială. Prin încheierea din 4 martie 2005, Curtea de Apel București a scos cauza din rol și a trimis-o secției a VII-a civilă și de litigii de muncă, iar aceasta din urmă, prin încheierea din 20 mai 2005, înaintează dosarul spre competentă soluționare secției a VI-a comercială.

Primind din nou dosarul, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Sibiu și întrucât a constatat conflict negativ de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru regulator de competență. În considerentele sentinței nr. 2 din 6 ianuarie 2006, Curtea de Apel București a reținut că prin decizia nr. 289 din 30 aprilie 2004, pronunțată în dosarul nr. 586/2004 s-a stabilit în mod irevocabil că este un litigiu de muncă și în consecință a anulat sentința arbitrală nr. 547 din 20 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Arbitraj și a stabilit că în fond litigiul se soluționează conform dispozițiilor c odului muncii în vigoare la încheierea contractului și la emiterea deciziei.

A mai reținut c urtea de apel că Tribunalul Sibiu s-a aflat într-o gravă eroare atunci când și-a declinat competența în favoarea sa întrucât sentința arbitrală a fost desființată. Asupra conflictului negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție reține: Înainte de a se pronunța regulatorul de competență, se impun câteva precizări în legătură cu natura litigiului întrucât interpretarea diferită a acestuia a constituit cauza declinărilor repetate de competență, care în cele din urmă au dus la constatarea conflictului negativ de competență. 1. În cauză se contestă decizia de imputare nr. 82/2001 emisă de A.T.C.O.M. Sibiu, persoanei fizice B.E., în calitatea sa de director al SCA O.A.

numit prin decizia nr. 51 din 4 aprilie 2000. Potrivit normelor care reglementează domeniul cooperației meșteșugărești în vigoare la data emiterii deciziei (Decretul Lege nr. 66/1990 și Hotărârea Consiliului U.C.E.C.O.M. nr. 1/1983, în prezent abrogate) cooperatorul avea dreptul în astfel de situații să se adreseze cu contestație organului jurisdicțional competent (art. 48). Rezultă așadar că prin Hotărârea nr. 1/1983, înlocuită ulterior cu hotărârea nr. 4/2003, erau reglementate raporturile de muncă de tip cooperatist stabilite între organizațiile cooperatiste (societăți cooperative în prezent sau alte forme asociative la nivel teritorial sau național) și persoanele fizice în calitatea lor de membri cooperatori și de parte într-o convenție de muncă.

Mai trebuie subliniat și faptul că legea de organizare (Decretul Lege nr. 66/1990) sub care s-a născut litigiul, dădea dreptul organismelor centrale să reglementeze relațiile de muncă prin norme concretizate în hotărâri, (Hotărârea nr. 1/1983 – 1/1993) precum și dreptul să organizeze Curți de Arbitraj competente să soluționeze litigiile dintre organizațiile cooperativei meșteșugărești, dintre acestea și membrii cooperatori potrivit convenției arbitrale stabilite de părți. În contextul arătat care privește un domeniu specific (cel al cooperației meșteșugărești), instanțele aveau de stabilit diferența de statut juridic dintre calitatea de cooperator salariat și cea de director cu atribuții de serviciu distincte.

Acest „cumul de calități” nu înlătură distincția dintre drepturile și obligațiile care izvorăsc din convenția de muncă încheiată cu organizația cooperatistă și mandatul primit pentru gestionarea și administrarea patrimoniului de contestatorul B.E. În alți termeni, mandatul poate să coexiste cu o convenție de muncă, ca în speță, prin care mandatarul este într-o condiție de dependență și subordonare față de societatea cooperatistă și asociația teritorială. În acord cu precizările de mai sus se constată că decizia de imputație a fost emisă pe seama directorului B.E., care potrivit deciziei nr. 51 din 4 aprilie 2000 „se împuternicește pentru administrarea și gestionarea patrimoniului SCCA O.A.”.

Prin urmare între societatea cooperativă și B.E. s-au stabilit raporturi specifice contractului de mandat comercial, iar răspunderea pentru încălcarea acestor obligații nu este guvernată de legislația muncii. (În reglementarea actuală această problemă a fost tranșată întrucât în astfel de situații, se încheie contract de management, care este în esență contract de mandat comercial. Legea nr. 1/2005). Concluzia care se desprinde cu privire la această problemă este că litigiul își are izvorul în contractul de mandat comercial imputația fiind emisă în scopul reparării unui prejudiciu produs de director în executarea obligațiilor privind administrarea și gestionarea patrimoniului SCCA O.A. În fine, mai trebuie reținut că în prezența acestor reglementări, aparent concurente, datorită suprapunerii celor două calități mai sus analizate, cea care se impune este cea de drept comercial care apare ca o reglementare de excepție față de cea referitoare la legislația muncii.

2. A doua chestiune care dă caracter particular speței, privește existența în convenția cadru prin care s-au stabilit raporturile juridice de mandat dintre societatea cooperatistă și directorul B.E. a convenției arbitrale. Așa cum s-a arătat în „istoricul” speței, în urma unor declinări succesive, contestația împotriva deciziei de imputare a ajuns la Curtea de Arbitraj U.C.E.C.O.M., care a pronunțat o hotărâre de anulare a cererii contestatorului, ca netimbrată. Această hotărâre a fost atacată cu acțiune în anulare potrivit normelor procedurale (art. 340 și următoarele C. proc. civ.), iar Curtea de Apel București, secția conflicte de muncă, prin decizia irevocabilă nr. 289 din 30 aprilie 2004 a desființat sentința arbitrală nr. 547 din 20 iunie 2002, fără să soluționeze fondul, întrucât s-a considerat necompetentă material, această concluzie bazându-se pe calificarea litigiului ca fiind litigiu de muncă.

În contextul arătat asupra operării convenției arbitrale și asupra desființării sentinței arbitrale care s-a invocat pe parcursul declinărilor de competență a instanțelor în conflict, nu se poate reveni întrucât această problemă a intrat sub incidența puterii lucrului judecat prin pronunțarea deciziei irevocabile mai sus amintite. 3. Fondul litigiului a rămas nerezolvat iar dosarul a fost trimis în cele din urmă Tribunalului Sibiu, secția civilă și respectiv Curții de a pel București, secția comercială, ambele instanțe considerându-se necompetente, prima pentru motivul că nu se aplică Legea nr. 168/1999 legea conflictelor de muncă întrucât printr-o decizie a Curții Constituționale s-a statuat că raporturile juridice de muncă dintre membrii cooperatori și unitățile cooperatiste meșteșugărești au caracter specific determinat de calitatea angajatului care este cooperator, iar cea de-a doua pentru motivul că litigiul este supus normelor codului muncii.

Potrivit expunerii anterioare ambele opinii sunt greșite pe de o parte, pentru că litigiul izvorăște din contractul de mandat comercial prin care contestatorului i s-a încredințat administrarea și gestionarea patrimoniului, iar pe de altă parte pentru că litigiul nu este supus Legii nr. 168/1999 citată de tribunal în considerentele soluției de declinare. Faptul că A.T.C.O.M. a utilizat un titlu executor prevăzut de C. muncii. în vigoare la acea dată (decizia de imputare) pentru recuperarea unei pagube care se pretinde că a fost produsă societății cooperatiste de către directorul său nu schimbă natura relațiilor stabilite între părți, mandatul comercial, care constituie izvorul obligațiilor și al angajării răspunderii.

Această concluzie se desprinde din conținutul deciziei de imputare prin care se consemnează că „vinovat de acest prejudiciu este B.E. care în calitate de director al SCCA O.A. avea obligația să asigure integritatea patrimoniului cooperativei ..”. 4. Asupra conflictului negativ de competență este de reținut că potrivit art. 21 C. proc. civ., există conflict negativ de competență întrucât ambele instanțe, Tribunalul Sibiu și Curtea de Apel București, secția comercială, s-au declarat necompetente prin hotărâri irevocabile prin care și-au declinat competența reciproc, iar ultima instanță „înaintea căreia s-a ivit conflictul”, a înaintat dosarul Înaltei Curți, în drept să pronunțe regulatorul de competență.

Conform art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte pentru motivele arătate stabilește competența în favoarea Tribunalului Sibiu, secția comercială, pentru soluționarea cererii formulată de B.E. întrucât ceea ce se contestă este imputația, întocmită în scopul recuperării prejudiciului rezultat în urma nerespectării obligațiilor născute din mandatul încheiat pentru administrarea și gestionarea patrimoniului societății cooperatiste. În consecință, dosarul va fi trimis instanței competente potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a litigiului dintre contestatorul B.E. și intimata A.T.C.O.M. Sibiu, în favoarea Tribunalului Sibiu, secția comercială și trimite cauza spre soluționare acestei instanțe. I revocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 24 martie 2006.