ÎCCJ, Decizia nr. 157/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 3 octombrie 2005, petentul H.C. a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, de către magistrații M.P., A.M., E.M., T.B. și R.M., constând în aceea că, soluționând cauza civilă având ca obiect anularea deciziilor privind pensia, și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu și, drept urmare, l-au păgubit. Prin sentința nr. 673 din 29 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru continuarea cercetărilor. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 209 alin. (3) C. proc.

pen., urmărirea se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 29 alin. (1) din același cod. În raport cu calitatea persoanelor reclamate, de judecători ai Curții de Apel Craiova, competența soluționării în fond a cauzei revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât parchetul competent este cel corespunzător acestei instanțe. Prin urmare, plângerea a fost greșit îndreptată, sesizarea instanței urmând a se face prin rechizitoriu. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul H.C. a declarat recurs, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 287 pct. 1, art. 295 pct. 1, combinat cu art. 316, art. 327 pct. 6 și art. 330, art. 335 pct. 2 C. proc.

pen. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile relative la sesizarea instanței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. Este de reținut că reglementarea menționată corespunde scopului principal al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privitor la garanțiile procedurale care trebuie să însoțească, între altele, judecarea acuzațiilor în materie penală. Este adevărat că, privitor la sintagma „dispoziții relative la sesizarea instanței”, Codul de procedură penală nu conține nici o prevedere care să o definească. Însă, cu referire la cauză, sfera și conținutul dispozițiilor procesuale aflate sub protecția nulității absolute, rezultă din dispozițiile art. 279, 221 și 278 1 C. proc.

pen., coroborat cu art. 264 din același cod. Din economia reglementărilor legale menționate rezultă, însă, că în materie penală constituie dispoziții relative la sesizarea primară a instanței de judecată și sunt supuse sancțiunii nulității absolute, toate dispozițiile procesuale care au ca obiect de reglementare determinarea persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în fața instanței o cauză, spre judecată, prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu, precum și cele care stabilesc condițiile de validitate a actului de sesizare și limitele judecății, ca efect a acestora. În cauză, obiectul plângerii formulate de petent privește săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Or, infracțiunea reclamată nu se regăsește între cele determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., în cazul căreia plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată. Totodată, infracțiunea sesizată nici nu a făcut obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice sesizarea instanței de judecată, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Prin urmare, în mod legal, prima instanță a constatat neîndeplinirea condițiilor de validitate a sesizării și a aplicat dispozițiile privitoare la cererile greșit îndreptate, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

civ. Pe de altă parte, soluția în sensul pronunțării căreia a depus concluzii procurorul nu ar putea fi dată, întrucât s-ar nesocoti dispozițiile art. 385 8 alin. (1) C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petent, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul H.C. împotriva sentinței nr. 673 din 29 noiembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5843/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.