ÎCCJ, Decizia nr. 157/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 3 octombrie 2005, petentul H.C. a sesizat

Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la săvârșirea infracțiunii de

abuz în serviciu, de către magistrații M.P., A.M., E.M., T.B. și R.M., constând

în aceea că, soluționând cauza civilă având ca obiect anularea deciziilor

privind pensia, și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu și, drept

urmare, l-au păgubit.

Prin sentința nr. 673 din 29 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a scos cauza de pe rol și a trimis

dosarul, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru

continuarea cercetărilor.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că,

potrivit art. 209 alin. (3) C. proc. pen., urmărirea se efectuează în mod

obligatoriu de către procuror, în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 29 alin.

(1) din același cod.

În raport cu calitatea persoanelor reclamate, de

judecători ai Curții de Apel Craiova, competența soluționării în fond a cauzei

revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât parchetul competent

este cel corespunzător acestei instanțe.

Prin urmare, plângerea a fost greșit îndreptată,

sesizarea instanței urmând a se face prin rechizitoriu.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul H.C. a

declarat recurs, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 287 pct. 1, art.

295 pct. 1, combinat cu art. 316, art. 327 pct. 6 și art. 330, art. 335 pct. 2 C. proc. pen.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile

relative la sesizarea instanței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea

nulității absolute.

Este de reținut că reglementarea menționată

corespunde scopului principal al art. 6 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale privitor la garanțiile

procedurale care trebuie să însoțească, între altele, judecarea acuzațiilor în

materie penală.

Este adevărat că, privitor la sintagma „dispoziții

relative la sesizarea instanței”, Codul de procedură penală nu conține nici o prevedere

care să o definească.

Însă, cu referire la cauză, sfera și conținutul

dispozițiilor procesuale aflate sub protecția nulității absolute, rezultă din

dispozițiile art. 279, 221 și 278

1

C. proc. pen., coroborat cu art. 264

din același cod.

Din economia reglementărilor legale menționate

rezultă, însă, că în materie penală constituie dispoziții relative la sesizarea

primară a instanței de judecată și sunt supuse sancțiunii nulității absolute,

toate dispozițiile procesuale care au ca obiect de reglementare determinarea

persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în fața instanței o cauză,

spre judecată, prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu, precum și

cele care stabilesc condițiile de validitate a actului de sesizare și limitele

judecății, ca efect a acestora.

În cauză, obiectul plângerii formulate de petent

privește săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Or, infracțiunea reclamată nu se regăsește între cele

determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., în cazul căreia

plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată.

Totodată, infracțiunea sesizată nici nu a făcut

obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluție de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice

sesizarea instanței de judecată, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Prin urmare, în mod legal, prima instanță a constatat

neîndeplinirea condițiilor de validitate a sesizării și a aplicat dispozițiile

privitoare la cererile greșit îndreptate, așa încât hotărârea atacată nu este

supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. civ.

Pe de altă parte, soluția în sensul pronunțării

căreia a depus concluzii procurorul nu ar putea fi dată, întrucât s-ar nesocoti

dispozițiile art. 385

8

alin. (1) C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de petent, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul H.C.

împotriva sentinței nr. 673 din 29 noiembrie 2005, pronunțată de secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5843/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.